În fapt, nu e o confruntare dintre civilizaţii, ci un dialog între ele?

Dle prof. Dr. Mihai Maxim, sunteţi un mare cunoscător al islamului, un nume de rezonanţă internaţională. Permiteţi-mi să vă întreb aşadar ce credeţi că ne desparte pe noi, creştinii, de lumea musulmană şi ce ar trebui să ştim despre această lume pentru ca ea, date fiind circumstanţele actuale, să nu fie o sperietoare pentru noi?

Întrebarea dvs. mă descumpăneşte. Şi iată de ce: am trăit 10 ani în Turcia, ţară musulmană în proporţie de peste 90%, şi în tot acest timp am fost obişnuit să mă gândesc la ceea ce ne uneşte pe noi, creştinii şi musulmanii, şi nu la ceea ce ne desparte. E adevărat, eu am lucrat în mediul universitar, dar n-am stat închis într-un turn de fildeş, ci, prin forţa lucrurilor, am coborât şi în lumea de pe stradă, în bazare, mijloace de transport în comun etc. Mai mult: la casa de oaspeţi a Universităţii din Istanbul, unde am rezidat în ultimii 7 ani, am convieţuit cu un bătrân de peste 70 de ani, unchiul Mehmet, cu studii elementare, electrician, şi paznic, scrupulos în îndeplinirea îndatoriilor sale de musulman şi care, în unele seri de restrişte, îşi scotea cavalul, mângâindu-mi sufletul. Ei bine, în toţi aceşti ani nu s-a pus nici o dată problema, nici la nivelul profesorilor, nici la nivelul unchiului Mehmet, că ar exista între noi deosebiri religioase atât de mari, încât să părem oameni diferiţi. Poate doar lungul post al Ramazanului, cu abstinenţă de la mâncare, băutură şi fumat, de la răsăritul până la apusul soarelui, timp de o lună de zile, ne aducea aminte de unele diferenţe dintre noi, deşi, pe de o parte, şi noi, creştinii, avem tradiţia posturilor, iar, pe de altă parte, destul de mulţi profesori şi membri ai personalului administraţiei de la Istanbul nu ţineau cu stricteţe acest post al Ramazanului, întâlnindu-se şi în această perioadă normal la cantină.



Deşi unchiul Mehmet n-a pus în toată viaţa lui nici o singură picătură de alcool în gură şi n-a gustat niciodată carne de porc, nu l-am văzut vreodată reproşând cuiva că bea o bere sau că mănâncă şi carne spurcată. Dimpotrivă, cu mult respect şi înţelegere, mă întreba uneori de echivalentul creştin al cutărui obicei musulman, constatând, în final, cu mintea lui simplă, dar deschisă, că acelaşi Dumnezeu (Allah) are grijă de toţi şi ne observă pe toţi, indiferent de obiceiurile noastre religioase.

Deci aşa se pune problema diferenţelor religioase la nivelul omului de rând. E treaba teologilor creştini sau musulmani (ulema) să discute despre diferenţele existente între religiile lor şi să aducă, fiecare, argumente despre superioritatea propriei credinţe.

La fel se pune şi problema diferenţelor naţionale. La nivelul omului de pe stradă român sau ungur, rus sau turc, bătrân sau tânăr, cu studii înalte sau neinstruit, dar necontaminat de otrava politicii şi a propagandei, care reflectă interesele ascunse ale unui grup sau grupuri elitiste, la acest nivel deci, nu sunt exacerbate diferenţele naţionale (şi religioase), oamenii convieţuiesc paşnic, în bună înţelegere, n-au nimic de împărţit. O dovadă în plus că aşa stau lucrurile ne-o furnizează cercetarea comparativă a imaginii turcului în folclorul românesc din zona Dunării (deci la nivel popular) şi în cronistica românească (aşadar la nivelul elitei), în primul caz, avem de-a face cu o imagine ponderată, care recunoaşte turcului calităţi şi defecte, în cel de-al doilea caz, avem de-a face numai cu defecte (rolul evident al propagandei religioase şi al intereselor elitei). Imaginea echilibrată la nivelul folclorului este confirmată astăzi în Dobrogea, unde fiecare român (obişnuit) vă va spune (despre turcul obişnuit) că acesta este corect, cinstit, curajos şi extrem de fidel prietenului şi cuvântului dat.

Ce s-a întâmplat după 11 septembrie?

La nivel popular, departe de politică şi propagandă, lucrurile au rămas neschimbate. Dar acolo şi în măsura în care intervine politica (intervin interesele materiale), lucrurile se schimbă.

Primele reacţii de după 11 septembrie ale unor lideri occidentali au fost dure la adresa islamului: o civilizaţie înapoiată, terorismul islamic etc. Gafa a fost imensă. Civilizaţia islamică nu poate fi confundată cu civilizaţia teroriştilor, djihadul nu trebuie înţeles ca război permanent împotriva celor de altă credinţă, ci mai ales ca o acţiune continuă de purificare, în primul rând spirituală şi mai ales împotriva ereticilor din interior (djihadul major) şi doar în al doilea rând ca o acţiune manu militari (djihadul minor). Nu poate fi vorba de o confruntare de civilizaţii, potrivit unei false alarme. N-au fost depistaţi terorişti produşi de civilizaţia creştin-occidentală trecuţi la islam? Nu sunt cunoscute mari personalităţi musulmane, produse autentice ale civilizaţiei islamice, care condamnă energic acţiunile teroriste? Limbajul tranşant, acuzaţiile la adresa islamului au trebuit să fie repede abandonate.

În realitate, nu se confruntă civilizaţiile, religiile, ci doar interesele. Care interese?

Cu cele 1,3 miliarde de credincioşi, islamul constituie cea mai răspândită religie de pe glob. Dar nu acest lucru e atât de important. Mai important, mult mai important, e faptul că în mâinile musulmanilor se află 2/3 din petrolul lumii.

Aşadar, pe de o parte, marile companii occidentale sunt interesate să pună stăpânire pe acest petrol, pe de altă parte, elita ?petro-islamului? nu renunţă uşor la această situaţie (nu e oare grăitor că Ben Laden este un miliardar provenind din cea mai bogată în petrol ţară musulmană?).

Conflictul a îmbrăcat însă după un scenariu atât de vechi în istorie haine religioase, sentimentale. De ce Al Qaeda lui Ben Laden n-a lovit marea catedrală catolică din New York (cea mai mare din Occident, un splendid simbol al Creştinătăţii catolice)? În mod declarat, Ben Laden a vrut să lovească altceva: Twin Towers, simbolul Americii de afaceri, comerciale, adevăratul Centru al Comerţului mondial (World Trade Center).

În acest context, trebuie să ne întrebăm: care islam şi pentru cine constituie el o sperietoare, cum spuneţi dvs.? Or, răspunsul l-am văzut deja: islamul petro-miliardarilor pentru Creştinătatea marilor companii petroliere.

O situaţie aparte o reprezintă musulmanii atacurilor sinucigaşe din teritoriile palestiniene. Sunt ei cu adevărat reprezentativi pentru islam? Sunt acţiunile lor autentice sacrificii pentru cauza islamului sau simple acte teroriste? La prima întrebare trebuie răspuns că autorii acestor acte sinucigaşe, cărora le cad victimă în primul rând oameni nevinovaţi, între care ar putea fi şi musulmani, nu sunt oameni obişnuiţi, de pe stradă. Statisticile arată că ei sunt tineri cu studii superioare sau urmând studii superioare, deci oameni supuşi şi câştigaţi unei puternice propagande a elitei, care susţine că nobila cauză a eliberării de sub dominaţia Israelului justifică întrebuinţarea oricăror mijloace. Or, doctrina Scopul scuză mijloacele nu e nouă. Adevăratul islam nu aprobă o asemenea doctrină, asemenea mijloace violente. În spatele acestei acţiuni se ascund, în fapt, interesele anumitor grupuri şi persoane (în primul rând din organizaţia Hamas, dar şi din OEP). Avem deci de-a face cu acte teroriste, care nu trebuie asociate islamului autentic.

Aşadar, revenind la întrebarea dvs. iniţială, trebuie să conchidem că ceea ce ne desparte pe noi, creştinii, de lumea musulmană nu o constituie credinţa în sine, cu ritualul său specific, ci interesele pragmatice ale elitelor (cercurilor conducătoare) dintr-o parte sau alta, în ciuda folosirii unui limbaj sentimental înşelător.

Foarte mulţi musulmani afirmă că religia lor este cea mai tolerantă şi că, prin însăşi cartea fundamentală a islamului Coranul ei chiar acceptă celelalte două popoare, pe evrei şi creştini. În aceste condiţii cum se face că tocmai musulmanii au devenit o ameninţare pentru întreaga lume? 

În lumina celor spuse mai înainte, nu se poate afirma că musulmanii constituie o ameninţare pentru întreaga lume. Nu se poate vorbi la modul general, nediferenţiat, de musulmani oameni paşnici (în copleşitoarea lor majoritate) sau terorişti după cum nu se poate supune islamul restului lumii (lume, care e ea însăşi foarte diferenţiată ca avere şi poziţie socială).

Care ar fi aşadar deosebirea dintre un credincios musulman şi un extremist fundamentalist islamic? 

Deosebirea aţi menţionat-o chiar dvs. Un fundamentalist este un extremist, cu tot ceea ce înseamnă aceasta: fanatism, intoleranţă, respingerea dialogului. Foarte grav este faptul că acum aceşti extremişti au la dispoziţie imense resurse financiare şi mijloace de distrugere în masă (arme biologice, chimice, nucleare).

În multe dintre ţările lumii actuale religia islamică a fost ridicată la nivel de politică de stat. Cum poate fi explicată această compatibilitate între politică şi principiile islamului?
Din punct de vedere formal nu este aici nici o incompatibilitate. La începuturile sale, Comunitatea islamică (umma) era una şi aceeaşi cu statul (Lawlat). După moartea Profetului Muhammad (632), urmaşii săi (califii) au continuat să fie atât lideri spirituali, cât şi conducători de stat (temporali). Legea canonică (sharia), având ca principal suport Coranul, a continuat să reglementeze toate aspectele vieţii sociale. Începând însă din secolul al X-lea, s-au format treptat mai multe califate, iar alături de califul-şef spiritual a apărut şi sultanul-conducător temporal (sultanatul selgiuchid, sultanatul mameluc). Această dualitate a puterii a fost lichidată de către otomani după 1517, când sultanul otoman a devenit şi lider spiritual (calif), deşi nu a ţinut să-şi atribuie acest titlu, devalorizat între timp. Specific Imperiului Otoman a fost însă şi ponderea destul de însemnată deţinută de Kanun (lex principis, legea sultanală, laică) alături şi uneori chiar în opoziţie cu cea canonică (sharia, în turcă: şeriat). Aşadar, statele musulmane au rămas totdeauna state teocratice, dar prezenţa Kanun-ului la otomani, încă din perioada medievală, precum şi eforturile de occidentalizare întreprinse după 1718, au pregătit terenul marilor reforme atatürkiste de după 1923. Rezultatul? Turcia a devenit primul stat islamic în care religia a fost despărţită de stat, adoptând modelul occidental.

Proclamarea republicilor islamice (Iran, Libia etc.) înseamnă întoarcerea la islamul originar, în care statul şi religia sunt nedespărţite, iar legea atotstăpânitoare este sharia. Nu e o incompatibilitate cu Timpul: au trecut circa 1400 de ani de la apariţia Coranului (ca principală componenţă a shariei), or, între timp, realităţile şi oamenii s-au schimbat, atât în lume, cât şi în ţările respective, prevederi legale de acum 1400 de ani nu mai pot fi aplicate astăzi ca atunci.

Din acest punct de vedere, dacă e să comparăm  în mod obiectiv şi detaşat islamul şi creştinismul, trebuie să constatăm un anume imobilism al celui dintâi în comparaţie cu dinamismul celui de-al doilea. De altfel, în mod formal, Muhammad a condamnat inovaţiile (bidat), considerate ca eretice. De aceea, până târziu în secolul al XIX-lea (epoca marilor reforme Tanzimat), sultanii otomani au evitat cu grijă termenul de nou în legătură cu instituţiile şi principiile nou introduse. Pe de altă parte, este adevărat (au recunoscut-o Voltaire sau Mircea Eliade) că islamul, fiind o religie mai recentă, este şi mai democratic, şi mai simplu: bogaţii sunt obligaţi să dea o parte din avere pentru săraci (obligaţia zekăt) şi să elibereze un număr de robi, nu există biserică şi nici sacerdoţiu, fiecare musulman este propriul său preot, trecerea la islam este foarte simplă (e suficientă pronunţarea mărturiei de credinţă shahada), procedurile judiciare sunt foarte rapide etc.). În fine, islamul nu a cunoscut practica vânzării de indulgenţe pentru răscumpărarea păcatelor, după cum n-a cunoscut instituţii de genul Inchiziţiei.

Astăzi mai mult ca oricând relaţia dintre islam şi Occident constituie obiectul unor vaste dispute. Pe de o parte islamul a fost asociat cu terorismul, cu intoleranţa, încălcarea îndeosebi a drepturilor femeilor şi a libertăţilor civile, pe de altă parte ? numeroşi musulmani au tendinţa să considere Occidentul prin prisma trecutului lui colonial. Dvs. ca cercetător cu viză de reşedinţă în România şi în Turcia cum vedeţi această controversă?


Într-adevăr, după 11 septembrie asistăm, în special în Vest, la o explozie de dezbateri pe tema Islam?Occident. Am asistat şi eu la unele din ele şi trebuie să spun că intenţia organizatorilor a fost aceea de a ne cunoaşte şi deci înţelege mai bine unul pe celălalt. În fapt, nu e o confruntare de civilizaţii, ci un dialog între ele. Noi, românii, care de la Cantemir încoace au dovedit lumii că avem vocaţia acestui dialog, nu putem decât să îmbrăţişăm şi să susţinem ideea acestei dezbateri-dialog. Sunt convins că, drept rezultat, raportul islam-Occident se va dovedi o falsă controversă. Cu condiţia ca asemenea discuţii generoase (fără exclamaţii şi fără etichetări), să nu fie influenţate, din umbră, de interese politico-financiare.

Oricum, cazul Turciei musulmane, care a adoptat modelul occidental, stă mărturie netăgăduită faptului că islamul şi Occidentul pot convieţui foarte bine în aceeaşi societate.

Federico Mayor, fost director general UNESCO spunea: pentru a învăţa toleranţa trebuie să cunoşti bine rădăcinile intoleranţei. După 11 septembrie, se pare, interesul pentru lumea islamică a crescut în Occident. Dle profesor, din câte ştiu v-aţi întors recent de la Veneţia unde aţi ţinut un curs despre islam. Ne puteţi spune cum aţi reuşit să fiţi interpret între cele două civilizaţii? 

Da, am ţinut la Universitatea din Veneţia un curs de limbă şi istorie otomană, care va continua în anii următori şi care se va extinde şi la Universităţile din Roma şi Napoli. Am constatat, într-adevăr, o creştere fără precedent a interesului pentru lumea islamică. Atât la Universitate, cât şi în conferinţele publice de la Roma şi Veneţia, mi s-au cerut detalii despre islamul otoman. Trebuie să spun că datele furnizate de mine despre toleranţa otomană au şocat pe cei neavizaţi. Pentru comparaţie, am arătat că la 1761 un general creştin a distrus cu tunul cca 150 de mănăstiri creştine (e vorba de isprava generalului Adolf Buccow, exprimând interesele catolicismului habsburgic împotriva românilor ortodocşi din Transilvania), în timp ce otomanii musulmani n-au procedat nicicând astfel nici la nordul, nici la sudul Dunării faţă de creştini. Cât priveşte atitudinea faţă de evrei, în vreme ce Spania catolică i-a expulzat la 1492 sau i-a convertit cu forţa, statul otoman i-a primit fără probleme şi le-a asigurat condiţii de viaţă autonomă, pe care ei au ştiut să le fructifice în prosperitate.

Poţi fi un bun interpret al celor două civilizaţii dacă le cunoaşteţi foarte bune din interiorul lor şi dacă le judeci sine ira et studio.

Este ştiut faptul că Occidentul are o putere de atracţie foarte puternică. Cât de valabil e acest lucru printre acei musulmani de la Universitatea din Istanbul unde lucraţi de mai mulţi ani?

Într-adevăr, Occidentul exercită o mare atracţie asupra tineretului universitar din Turcia. Dar acest lucru nu e o noutate. Această atracţie a început, cum spuneam, încă de la 1718, dar în special din anii 20-30 ai secolului al XIX-lea, când sultanul reformator Mahmud al II-lea a înfiinţat un Birou de Traduceri (Tercüme Odasî), în locul dragomanatului, cu tineri specializaţi în cunoaşterea limbilor occidentale, şi o Academie militară, ai cărei absolvenţi au fost trimişi, cu sutele, în Occident. La 1868, Abdiilâziz I (care în anul precedent întreprinsese un voiaj în Occident) a fondat faimosul liceu Galatasaray, cu cursurile în limba franceză şi cu elevi recrutaţi indiferent de naţionalitate şi religie.

Este important de precizat că armata, care a fost odinioară instituţia de bază a Imperiului Otoman, a devenit în Turcia republicană, fondată de marele om de stat Mustafa Kemal Atatürk, garantul laicismului, lucru prevăzut în chip explicit în Constituţie. Or, cadrele superioare ale acestei armate s-au format în Occident sau în instituţii militare de tip occidental din Turcia.

Bunăoară, acum câţiva ani, când Partidul islamist Refah (al Prosperităţii), a câştigat alegerile şi ameninţa cu introducerea şeriatului şi transhumarea Turciei într-o republică islamică de tipul Iranului, armata a intervenit, provocând căderea acestui guvern. În adevăr, am putut observa în acei ani o creştere rapidă a influenţei islamului în universităţi şi licee, tot mai multe tinere studente sau eleve schimbându-şi vestimentaţia modernă cu cea tradiţional musulmană, în timp ce panourile, presa, radioul, televiziunea au fost invadate (s-a spus: cu ajutorul petro-dolarilor) de o foarte activă propagandă islamistă.

Între timp, ca urmare a intervenţiei armatei, lucrurile au revenit la normal. Adaug că o nouă atracţie a modelului occidental o constituie recent înfiinţatele universităţi particulare în engleză (Biekent, Koč, Sabanci etc.) sau franceză (Galatasaray). Sunt universităţi fondate de cei mai bogaţi oameni de afaceri turci, care au ţinut ca universitatea lor să fie un colţ de Americă, o părticică din Franţa, cu cadre didactice aduse din Occident şi cu acelaşi curriculum. Pe de altă parte, numeroase burse universitare sau post-universitare (pentru masterat sau doctorat) sunt oferite, pe diverse canale, tinerilor turci, pentru marile universităţi din Occident.

N-aş putea spune că se observă o diminuare a puterii de atracţie a Occidentului în urma atacurilor de la 11 septembrie.

Există opinii intens vehiculate în ultimul timp că în cel mult 30 de ani va fi creat un stat islamic mondial. Care este opinia dvs. dle profesor Mihai Maxim? 

Nu cred într-un asemenea scenariu. Pe de o parte, pentru că lumea islamică se poate deschide tot mai mult valorilor occidentale, după modelul Turciei şi Egiptului (ţări cu mare greutate în Organizaţia Conferinţei Islamice); pe de altă parte, pentru că Occidentul are inepuizabile resurse de regenerare, care-i vor mări puterea de atracţie. În fine, Internetul, globalizarea va face ca cele două civilizaţii să se cunoască mai bine, deci să se înţeleagă mai bine.

Vă mulţumesc.

Interviu de
Eugenia Guzun
Sursa: Revista "Sud-Est"

Islam Religia Păcii

Musulmanii se laudă cu religia lor Islamică spunând că este „Religia Păcii” dar dacă analizăm puțin așa zisa religie a păcii vom observa ca este defapt religia terorii și că este destul de similară cu religia iudaică a evreilor. La fel ca și evreii, musulmanii dacă ar putea, ar omorâ pe toată lumea. Deși evreii nu sunt prieteni cu arabii și se consideră dușmani de moarte în Orientul Mijlociu, ambii fac parte din aceeași rasă, Rasa Semită. În Europa însă, există totuși o alianță puternică între evrei și arabi, ambii luptând împotriva Creștinismului și a oamenilor cu ascendență europeană în general fie că sunt creștini, altă religie sau ateiști.


Urmează câteva citate șocante dar adevărate din Coran, cartea sfâtă a arabilor și a tuturor practicanților religiei Islamice.

Bukhari:V2B23N414 „Profetul este boala sa fatală, „Allah i-a blestemat pe Evrei și pe Creștini pentru că ei au făcut din mormintele profeților lor, locuri de rugăciune.”

Bukhari:V4B52N44 „Un om a venit la Apostolul lui Allah (Mohamed) și a spus, „Învață-mă să fac o faptă care să rezulte Jihadul în recompensă.” El a răspuns „Nu găsesc o astfel de faptă.”

Bukhari 49:857 „Cel care face pace între oameni prin a inventa informații bune sau prin a spune lucruri bune, nu este un mincinos.”

Bukhari 52:269 – „Profetul a spus, „războiul este înșelăciune.” Acest verset este scos din contextul în care oamenii lui Mohamed au omorât pe Usayr ibn Zarim împreună cu 30 de oameni ai săi deși promisese că îi va lăsa să treacă în siguranță.

Bukhari 52:271 – În acest verset scrie despre uciderea unui poet, Ka’b bin al-Ashraf la insistențele lui Mohamed. Bărbatul care s-a oferit voluntar pentru asasinare a folosit minciuna pentru a căpăta încrederea lui Ka’b, pretinzând că s-a întors împotriva lui Mahomed. Aceste minciuni au făcut victima să iasă din fortăreața sa, după care a fost măcelărit deși s-a luptat cu tărie pentru viața sa.

Bukhari (84:64-65) – „Ali confrmă că minciuna este permisă pentru a putea păcăli un inamic.”

Hadith 4:52:196 „Apostolul lui Allah a spus: “Mi s-a poruncit să mă lupt cu oamenii până vor soune, “Nimeni nu are dreptul de a fi venerat în afară de Allah”, iar cine spune – nimeni nu are dreptul de a fi venerat în afară de Allah – unei asemenea persoane îi voi salva eu viaţa şi averea după legea islamică, iar socotelile sale vor fi cu Allah, care îl va ierta sau pedepsi.”

Ishaq:250 „Transformarea bestială a avut loc când Allah i-a transformat pe evrei în maimuțe disprețuite.”

Koran 2:59 „Cei care nu se supun legii (Evreii) au schimbat și murdărit cuvântul care le-a fost spus într-un cuvânt distorsionat; iar noi vom trimite o pandemie din rai peste ei pentru faptele lor rele.”

Koran 2:64 „Dar voi (Evreilor) v-ati intors la cuvantul vostru și ați devenit ratați pierduți. Deci deveniți maimuțe, disprețuite și urâte. Am făcut un exemplu din voi.”

Koran 2:216 „Jihadul vă este dat vouă (musulmanilor), deși vă displace. Dar este posibil să vă displacă un lucru care este bun pentru voi și să vă placă un lucru care este rău pentru voi. Dar Allah știe, iar voi nu știți.”

Koran 2:225 – „Allah nu îți va cere socoteală dacă nu te ții de jurămintele tale, ci de intențiile din inima ta.”

Koran 3:28 „În acest verset musulmanilor li se ordonă să nu își facă prieteni din non-musulmani, decât dacă este nevoie pentru a se apăra.”

Koran 3:54 – „Și ei (infidelii) au complotat, și Allah a complotat (împotriva lor): iar Allah e cel mai bun în comploturi.”

Koran 4:55 „Suficient pentru Evreu este focul arzănd!”

Koran 5:17 „Adevărul este că ei sunt necredincioși și infideli care zic, „Mesia, fiul Mariei este un zeu.”

Koran 5:33 „Pedeapsa pentru cei care se opun lui Allah și mesagerului său este execuția sau crucificarea sau tăierea mâinilor și a picioarelor ale părților care se opun sau exilarea din țară.”

Koran 5:72 „Cu siguranță ei sunt infideli și blasfemiatori care zic: „Iisus este un zeu, Mesia, fiul Mariei.” Dar Mesia a spus doar: „O copiii Israelului! Să vă închinați lui Allah, zeul meu și al vostru.”

Koran 5:73 „Cu siguranță sunt necredincioși și blasfemiatori care zic: „Dumnezeu este unul din trei din Trinitate pentru ca nu există Ilah cu excepția Unuia, Allah. Dacă nu se dezic de această blasfemie, o mare suferință va cădea asupra lor drept pedeapsă – necredincioșii vor suferi o moarte dureroasă.”

Koran 8:12 „Capul acestora și vârfurile degetelor vor fi tăiate.”

Koran 8:39 „Deci luptă cu ei până nu mai există niciun Fitnah (non-musulman) și toți se supun doar lui Allah (în toată lumea).”

Koran 8:50 „Dacă poți vedea când îngerii iau sufletele necredincioșilor la moarte. Cum îi lovesc și în față și în spate și spun „Simte gustul pedepsei flăcărilor blestemate.”

Koran 9:29 „Luptă împotriva celor care nu cred până când se vor supune cu toții, punându-i să plătească taxă de protecție în supunere.”

Koran 9:3 „Allah și mesagerul său (Mohamde) nu au nicio obligație pentru idolatori…”

Koran 9:5 „Luptă și omoară necredincioșii oriunde îi găsești, i-ai captivi, hărțuiește-i, stai la până și folosește orice strategie de război.”

Koran 9:112 „Credincioșii luptă pentru cauza lui Allah – ei măcelăresc și sunt măcelăriți, omoară și sunt omorâți.”

Koran 16: 106 – „Sub anumite circumstante musulmanii pot minți.”

Koran 33:37 „O, profetule, îți aduci aminte când ai spus celui (Zayed, fiul adoptiv al profetului Mohamed) care atât tu cât și Allah l-a favorizat: „Ține-ți nevasta în căsnicie și teme-te de Allah”. Ai vrut să ascunzi în inima ta ce Allah a intenționat să reveleze – ți-a fost frică mai mult de oameni deși ar fi fost normal să-ți fie frică de Allah. Deci când Zayed a divorțat de nevasta sa, ți-am dat-o ție în căsătorie, pentru a nu rămâne niciun obstacol pentru credincioși să se căsătorească cu soțiile fiilor lor adoptivi dacă aceștia au divorțat de ele. Iar porunca lui Allah trebuie respectată.”

Koran 40:28 „Un bărbat este introdus ca un credincios, dar unul care trebuie să-și ascundă credința printre necredincioși.”

Koran 58:5 „Cei care nu cred în Allah și în mesagerii lui vor fi fărâmați în țărână, cum au fost și cei din-aintea lor: pentru că noi am trimis deja Semne Clare și Necredincioșii vor primi o pedeapsă umilitoare.”

Koran 66:2 „Allah deja a ordonat pentru tine ștergerea jurămintelor tale.”

Koran 69:30-37 „Înlănțuiește-i și arată-le focul iadului.”

Koran 74:31 „Noi am pus 19 îngeri să fie șefii Focurilor Iadului. Am făcut o baricadă pentru cei care nu cred și am rezolvat numărul lor pentru o judecată pentru necredincioși ca Oamenii Cărții să sosească cu siguranță, și niciun dubiu să nu rămână pentru Oamenii Cărții, cei în inima cărora este o otravă.”

Muslim: C9B1N33 „Profetul a spus: „Mi s-a comandat să lupt împotriva oamenilor până declară toți că nu există alt zeu în afară de Allah, că Mohamed este mesagerul lui Allah, și stabilesc rugăciunede culcare la pământ și plătesc Zakat. Dacă o fac, sângele și proprietatea lor sunt protejate.”

Sahih al-Bukhari Vol 4 p55 „Pardisul stă la umbra săbiilor.”

Sahih Al-Bukhari 9:57 „Ucide pe oricine iși schimba religia islamică.”

Sura 2:273 „Musulmanii sunt incurajați să recurgă la ocupația “sfântă”, lupâtand pentru cauza lui Allah.”

Surah 3:19„Singura religie adevărată în fața lui Dumnezeu este Islamul.”

Surah 4:96 „Allah va oferi o recompensă foarte generoasă celor care vor lupta pentru el.”

Surah 5:34 „Oricine luptă împotriva lui Allah sau renunță la islam în favoarea altei religii “trebuie să fie ucis, crucificat, sau trebuie să-i fie tăiate picioarele și mâinile.”

Surah 8:12 „În privința infidelilor (necredincioșilor), aceștia sunt „dușmanii înrăiți” ai musulmanilor (Surah 4:101). Musulmanii trebuie „să-i oprească, să-i aștepte în ambuscadă și să-i asedieze pretutindeni” (Surah 9:5). Ei trebuie „prinși și uciși oriunde vor fi găsiți, ucideți-ii oriunde îi veți găsi, căutați fără încetare dușmanul islamului” (Surah 4:90). „Luptați-vă cu ei până când islamul va câstiga supremația” (Surah 2:193). „Tăiați-le capul și vârfurile degetelor.”

Surah 8:69 Un musulman trebuie „să se bucure de bunurile” obținute prin război.

Surah 9:39 „Dacă un musulman nu merge la război, Allah îl va ucide.” Surah 9:81 „Acestuia îi va fi spus, “focul razboiului este cumplit, dar și mai cumplit este focul iadului.”

Surah 48:29 „Mohamed este Trimisul lui Allah. Iar aceia care stau alături de el sunt aspri față de necredincioși și sunt îndurători între ei.”

Tabari IX: 25 Mohamed: „Pentru Allah nu am venit să lupt pentru nimic. Am vrut o victorie peste Ta’if pentru a putea obține o sclavă de la ei ca să o las gravidă.”

Tabari IX:86 „Nu-i seduce pe evrei sau pe creștini pentru că ei sunt obligați să plătească taxa de protecție jizyah.”

Pentru cei care nu cred și vor să se convingă pot găsi versetele aici, Coranul în Limba Română.

Corectitudinea istorica

Ce e Istoria? O fraza de dansii inventata... Asa pare sa parafrazeze Jean Sevilla, invitandu-ne sa terminam o data cu trecutul unic, lipsit de nuante, plin de clisee. Printr-o corectitudine istorica necesara sa invatam sa judecam evenimentele trecutului în contextul ideilor valabile în epoca respectiva, iar nu aplicand conceptul actual generalizat pana la sufocare de corectitudine politica. Un concept care paraziteaza grav discursurile politice si mediatice, care inhiba si perpetueaza falsificarea trecutului. Analizarea Istoriei dupa criteriile epocii actuale nu are nici un sens, ceea ce alta data era numit obscurantism, imperialism, colonialism, rasism, fascism sau sexism nu mai trebuie privit si judecat dupa criteriile noastre de azi. Scopul autorului este sa ne lamureasca in privinta diverselor idei false care ne-au fost inoculate. Legendele si miturile au impregnat Istoria si Memoria cu minciuni si adevaruri contrare. Pentru ca o natiune sa fie unita – arata Sevillia – are nevoie de un trecut comun netrunchiat, pe care sa invatam sa-l cunoastem asa cum a fost si sa-l iubim ca atare. In caz contrar, avem de-a face doar cu o comunitate de interese, materialista, individualista, fara credinta si fara lege. De la istorie la memorie si inapoi, fiindca „o natiune este o comunitate de vise“. Un parcurs semnificativ si clarificator, la nivel accesibil, prin istoria Frantei, care ne ajuta sa intelegem mai bine si istoria României.

www.jihad.com – de Thomas L. Friedman

Un punct de vedere interesant al lui Thomas L. Friedman: arabii, musulmanii în general ar trebui să lupte contra jihadiştilor şi ideilor lor. De ce nu o fac? De ce au acest ataşament oficial căldicel la ideea luptei antiteroriste dar se indignează doar de interzicerea construirii minaretelor în Elveţia şi nu le pasă de civilii musulmani care sunt ucişi în ţările lor? Le este teamă sau de fapt sunt de acord şi susţin ideile jihadistilor numai că nu o pot spune deschis? Este taqqyiah legea de bază a relaţiilor lumii islamice cu celelalte ţări? Dacă există, unde sunt liderii politici şi intelectualii musulmani antiterorişti?


Articolul www.jihad.com a apărut în New York Times sub semnătura lui Thomas L.Friedman la data de 15 decembrie 2009.

www.jihad.com – de Thomas L. Friedman

Să nu ne minţim pe noi înşine. Oricare ar fi ameninţarea pe care Afganistanul real o pune în faţa securităţii naţionale a Statelor Unite, acum “Afganistanul Virtual” reprezintă o ameninţare la fel de mare. Afganistanul Virtual este reţeaua de sute de site-uri web jihadiste care inspiră, antrenează, educă şi recrutează musulmani tineri să se angajeze în jihad împotrivă Americii şi a Occidentului. Orice creştere a forţelor pe care o facem în Afganistanul real, nu are nici o şansă să fie un succes autosuficient, cu excepţia cazului în care există un val de creştere paralel – prin intermediul liderilor religioşi şi politici musulmani şi arabi – împotriva acelora care promovează jihadismul violent la faţă locului în ţinuturile musulmane şi online în Afganistanul Virtual.

Săptămâna trecută, cinci bărbaţi din Virginia de nord au fost arestaţi în Pakistan, unde s-au dus, ei au spus-o poliţiei pakistaneze, să adere la jihad împotriva trupelor americane în Afganistan. Au făcut primul contact cu două organizaţii extremiste din Pakistan în luna august, prin e-mail. Aşa cum a Washington Post a raportat în ediţia de duminică: “recrutarea online a crescut exponenţial, cu Facebook, YouTube şi sofisticarea online tot mai mare a oamenilor ,” a declarat un înalt oficial de la Departamentul pentru Securitate… “Din ce în ce mai mult, recrutorii iau roluri mai puţin importante în moschei şi centre comunitare, deoarece locurile de genul ăsta sunt sub control. Deci, ce fac aceşti tipi este să se îndrepte către internet “, a spus Evan Kohlmann, un analist senior cu SUA de la NEFA Foundation, un grup privat care monitorizează site-urile Web extremiste.”

Echipa Obama este mândră să citeze cât de mult “aliaţi” avem în coaliţia afgană. Îmi pare rău, dar nu avem nevoie de mai mult aliaţi NATO ca să ucidă mai mulţi talibani şi qaedişti. Avem nevoie de mai mulţi aliaţi arabi şi musulmani pentru a ucide ideile lor extremiste care, datorită Afganistanului Virtual, sunt în prezent răspândite mai departe decât oricând înainte.

Numai arabii şi musulmanii pot lupta de război al ideilor în cadrul Islamului. Am avut un război civil în America, în mijlocul secolului 19, deoarece am avut o mulţime de oameni care credeau lucruri rele – şi anume că ai putea subjuga oameni din cauza culorii pielii lor. Am învins aceste idei şi persoane fizice, liderii şi instituţiile care le propagau ideile, şi am făcut-o cu o asemenea ferocitate, încât cinci generaţii mai târziu o parte din moştenitorii lor încă nu au iertat Nordul.

Islamul are nevoie de acelaşi război civil. Ea are o minoritate violentă care crede lucruri rele: faptul că este OK nu numai să ucizi non-musulmanii – “necredincioşii”, care nu se supun autorităţii musulmane – ci şi să ucizi musulmani, precum şi pe cei care nu acceptă stilul de viaţă rigid musulman şi care nu vor să se supună unui califat musulman.

Ce este cu adevărat înfricoşător este că aceste minorităţi jihadiste violente par să se bucure de cea mai mare “legitimitate” în lumea musulmană de astăzi. Puţini lideri politici şi religioşi îndrăznesc să vorbească împotriva lor în public. Liderii arabi seculari fac cu ochiul la aceste grupuri, spunându-le: “Vă vom aresta în cazul în care o faceţi la noi, dar dacă ne părăsiţi şi o faceţi în altă parte, nicio problemă.”

Cât de multe fatwas – edicte religioase – au fost emise de către organismele de conducere ale Islamului împotriva lui Osama bin Laden şi a Al-Qaeda? Foarte puţine. Unde a fost indignarea săptămâna trecută când, în prima zi în care Parlamentul Irakului a convenit asupra unei formule de a organiza alegeri multipartite libere şi corecte – fără precedent în istoria modernă a Irakului – cinci explozii detonate de atentatori sinucigaşi au lovit ministere, o universitate şi Institutul de Arte Frumoase din Bagdad, omorând cel puţin 127 de persoane şi rânind mai mult de 400, mulţi dintre ei fiind copii?

Nu numai că nu există nici o condamnare semnificativă în curs de dezvoltare în lumea musulmană – care a fost în principal axată să reziste la interdicţia Elveţiei cu privire la minaretele noilor moschei – nu a existat nici un ciripit uşor care sa iasă din Washington. Preşedintele Obama nu a exprimat indignarea publică. Era momentul să o facă.

“Ceea ce musulmanii au discutat săptămâna trecută au fost minaretele din Elveţia, nu crimele din Irak sau Pakistan”, a subliniat Mamoun Fandy, un expert asupra Orientulului Mijlociu de la Institutul Internaţional de Studii Strategice din Londra. “Oamenii caută heringi roşii atunci când nu vor să se te uite înspre ei înşişi, atunci când nu doresc să îşi adune curajul moral de a produce o contra-fatwa care ar spune: stabilizarea Irakului este o datorie islamică iar a aduce pacea în Afganistan este o parte a supravieţuirii ummah islamice “, sau a comunităţii.

Deci, vă rog spuneţi-mi, cum se presupune că am putea noi să ajutăm la construirea a ceva decent şi auto-sustenabil în Afganistan şi Pakistan, atunci când jihadistii omoară zeci de alţi musulmani şi nimeni nu îi denunţă?

O formulă mentală corozivă s-a împământenit după 9 /11. Aceasta spune că arabii şi musulmanii sunt doar obiecte, niciodată responsabili pentru nimic în lumea lor, iar noi suntem singurii subiecţi, responsabili pentru tot ceea ce se întâmplă în lumea lor. Noi îi infantilizam.

Arabii şi musulmanii nu sunt doar obiecte. Ei sunt subiecte. Ei aspiră la, sunt în măsură să şi trebuie să fie invitaţi să îşi asume responsabilitatea pentru lumea lor. Dacă dorim o regiune paşnică şi tolerantă mai mult decât o vor ei, atunci ne vor ţine hainele în timp ce noi luptăm, şi îşi vor ţine gura închisă împotriva extremiştilor cei mai răi. Ei vor pierde, dar şi noi vom pierde – aici şi acolo, în Afganistanul real şi în Afganistanul Virtual.

Sura 2: Al-Baqara (“Vaca”), versetele 75-140

Comentariul aparține lui Robert Spencer de la JihadWatch

Versetele 75-105 continuă critica la adresa evreilor. Când citim declaraţiile liderilor Hamas sau ale lui Mahmoud Ahmadinejad la adresa Israelului, nu trebuie să uităm că aceştia văd Israelul şi pe evrei prin prisma Coran-ului. Ei au învăţat, presupunând că au studiat Coran-ul, că evreii sunt cei mai perverşi şi mai vinovați – în acelaşi timp cei mai vicleni și mai persistenţi – dușmani ai lui Allah, ai lui Mohamed și ai musulmanilor.

În versetul 75 Allah îi întreabă pe musulmani cum de pot spera că evreii vor ajunge să creadă în Islam, din moment ce ”o parte dintre ei obișnuiau să asculte de cuvântul lui Dumnezeu, apoi au luat deprinderea de a-l schimba cu bună-știinţă, chiar și după ce l-au înţeles?” În al său Tafsir Anwar al-Bayan, muftiul indian al secolului XX Muhammad Aashiq Ilahi Bulandshahri notează că unii comentatori “au menţionat că versetul se referă la falsificarea Torei. Învăţaţii evrei obișnuiau să primească mită de la oameni pentru a falsifica anumite dispoziţii/porunci astfel ca textul să corespundă cu dorinţele lor.” Făcând trimitere și către versetul 79, Bulandshahri spune că evreii “comit un dublu păcat prin modificarea scripturii lui Allah și prin acceptarea mitei.” Iată o viziune tradiţionalistă: Tafsir al-Jalalayn spune că evreii “au modificat descrierea Profetului in Tora, la fel și versetul lapidării, plus alte detalii și le-au rescris altfel de cum au fost ele revelate.”

În aroganţa lor se gândesc că vor fi în iad doar pentru câteve zile (v. 80). Bukhari relatează că după ce Mohamed a supus evreii din Khaibar, o oază din Arabia, aceștia au fript o oaie pentru Profetul Islamului – și au otrăvit-o. Simțind stratagema lor, el i-a adunat și i-a luat la întrebări. Aceștia i-au răspuns: ”Noi vom fi în iad pentru puţin timp, dar apoi voi (musulmanii) ne veţi lua locul.” Mohamed a replicat cuprins de indignare: ”Să fiţi blestemați și batjocoriţi în iad! În numele lui Allah, noi nu vă vom lua locul acolo niciodată.” și astfel a făcut cunoscut că știa de complotul lor de a-l otrăvi.



Versetele 81-105 reamintesc, din nou, evreilor de favorurile lui Allah și cum mulți dintre ei au întors spatele acestor favoruri (v. 83), iar Allah i-a pedepsit aspru (prin bătaie) pentru nesocotinţa/îndărădnicia și nesupunerea lor. Versetul 85 face un sumar al diverselor acte de nesupunere ale lor, culminând cu aserţiunea că evreii cred ”doar într-o singură parte” a scrierilor lor sacre și ”resping restul.” Ibn Kathir spune că aceștia resping părţi din Tora și, totodată, “nu ar trebui crezuţi când vine vorba despre descrierea Mesagerului lui Allah, despre venirea sa, alungarea sa din pământul său, Hijrah/Hegira și restul informaţiilor despre care le-au vorbit foștii Profeți, căci pe toate acestea ei le-au ascuns. Evreii, blestemul lui Allah asupra lor, au ascuns toate aceste lucruri între ei…” Versetele 88 și 89 accentuează faptul că sunt blestemaţi deoarece au respins Islamul. (Acesta este motivul pentru care cei mai mulţi musulmani nu acceptă ideea că evreii au vreun drept asupra Israelului, în ciuda versetului 5:21 și a altor versete: un popor blestemat nu poate primi binefacerile/darurile lui Allah.) Versetul 98 precizează că dușmanul lor este însuși Allah.

Versetele 94-96 ridică o provocare: dacă evreii susțin că Paradisul le este rezervat doar lor, de ce nu preferă moartea, în loc de a fi ”cei mai lacomi să trăiască”? Acesta este argumentul principal al jihadistului sarcastic, după cum se exprima un luptător Al-Qaeda în Afghanistan cu ceva ani în urmă: “Americanii iubesc Pepsi-Cola, noi iubim moartea.” Adevăraţii credincioși tânjesc după Paradis și dispreţuiesc lumea aceasta.

Versetul 106 întrerupe condamnările evreilor pentru a introduce doctrina islamică a abrogării, prin care Allah înlocuiește ce a revelat anterior cu ”ceva mai bun sau similar.” Tafsirul al-Jalalayn spune că acest verset a fost revelat pentru că ”necredincioșii începeau să-și bată joc și să ridiculizeze chestiunea abrogării, spunând că într-o zi Mohamed le permite ucenicilor un lucru pentru ca a doua zi că li-l interzică.” Tanwîr al-Miqbâs min Tafsîr Ibn ‘Abbâs spune că se referă la ”ceea ce a fost abrogat din Coran și la ce a rămas.” Sayyid Qutb susține că “rectificarea parțială a poruncilor (divine) ca răspuns la circumstanţele schimbătoare din viața profetului Mohamed, ar fi doar în interesul umanităţii luată în ansamblu.” Conceptul de naskh (abrogare) este fundamentul largii mentalități islamice, conform căreia versetele surei 9 au prioritate în fața versetelor mai pacifiste revelate înainte, căci au survenit mai târziu în viața lui Mohamed – o idee ce va fi reluată mai târziu în acest studiu. (pentru detalii despre ideea de abrogare in Islam se poate consulta Ahmad Von Denffer: ‘Ulum al-Qur’an.)

Versetele 107-121 îi avertizează pe musulmani să se țină de îndatoririle lor religioase și să nu-și permită devieri din cauza evreilor și a creștinilor, care vor încerca să-i amăgească (v. 109) chiar dacă se vor lupta între ei (v. 113). Versetele 111 și 120 (de asemenea și v. 135) își râd de tentativele de prozelitism ale evreilor și ale creștinilor printre musulmani și versetul 116 marchează întâia apariție a mult repetatei respingeri a credinței creștinilor în Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu. Ideea că Allah ar putea avea un fiu se consideră că ar compromite monoteismul: “Lui îi aparţin toate câte sunt în ceruri și pe pământ: toate i se închină Lui.”

Versetele 122-140 le reamintesc evreilor de pactul pe care Allah l-a făcut cu Avraam și Ismail la Ka’ba în Mecca (v.125). Evreilor li se reamintește că tocmai când Avraam se ruga ca Mecca să devină un ”Oraș al Păcii”, Allah a răspuns că ”toți cei care resping Credința” vor gusta curând din ”chinul Focului” său (v. 126). Dacă vă surprinde să găsiți un patriarh evreu (Avraam), în legătură cu un amplasament islamic sacru (Ka’ba), amintiți-vă că numai depravaţii ”spun că Avraam, Ismail, Isaac, Iacov și Triburile erau evrei sau creștini”(v.140). În realitate, erau supuși ai lui Allah – adică musulmani (v. 128). Chiar dacă nu-l aveau pe Mohamed ca profet, erau cel puțin hanifi: monoteiști pre-islamici.

Astfel se reiterează tema coranică: cei pe care-i știm azi ca fiind evrei și creștini sunt simpli apostaţi de la religia adevărată transmisă de Avraam și Moise, chiar și Iisus – adevărata religie fiind Islamul. După cum s-a văzut, mare parte din sura 2 este dedicată adresării evreilor apostaţi, care l-au respins pe Mohamed. Astfel, Islamul provoacă iudaismul și creștinismul, pretinzând că forma adevărată și originală a celor două religii este cea a Islamului. În ziua de azi conferenţiarii islamici din Occident îi prezintă adesea pe Avraam, Moise și Iisus ca profeţi musulmani, aceasta dorindu-se a fi dovada unei deschideri intelectuale și spirituale (ecumenice). În fapt este vorba doar despre o declaraţie a supremației Islamului și a nelegitimității Iudaismului și Creștinismului.

Următoarele versete din sura 2: 140-210, conțin instrucțiuni asupra Ramadan-ului, pelerinajului Hajj – și despre jihad.

Sursa: patruped:bun biped:rău

God’s Crucible: Islam and the making of Europe

David Levering Lewis este profesor de istorie la New York University. A castigat doua premii Pulitzer pentru biografia (in doua volume)lui W.E.B. Du Bois. Este de asemenea posesorul premiului Bancroft (in 1994) si a premiului Francis Parkman. Din 2002 este presedintele Society of American Historians; mai este fellow al American Academy of Arts and Sciences si al American Philosophical Society.

Este deci o somitate in materie de istorie. Ultima sa carte God’s Crucible: Islam and the making of Europe, 570 to 1215, ce a aparut la editura Norton in 2007, este o lucrare ce are multa simpatie (sa folosesc un termen atenuator) pentru islam si musulmani. Idolul lui Lewis este Abd al-Rahman, un print sirian ce a domnit in Spania musulmana intre 756 si 788. Rahman este cel care a construit marea moscheie din Cordoba, de care pomeneste Jean Sevilla. Iata o parte dintr-o revista a cartii lui Lewis ce a aparut in The New Yorker, sub semnatura lui Juan Aconcella:
http://www.newyorker.com/arts/critics/books/2008/02/04/080204crbo_books_acocella?currentPage=all

“Rahman a fost fondatorul faimoasei convivencia din Spania musulmana. Tradus literal, acest cuvant inseamna traind impreuna, in ciuda tuturor diferentelor, iar aceasta idee este centrul de foc al cartii God’s Crucible. Cred ca acesta a fost motivul pentru care a ales Lewis sa scrie despre Spania musulmana. El nu este un arabist. A devenit foarte cunoscut pentru biografia in doua volume a lui W. E. B. Du Bois (1993 si 2000), biografie ce a cucerit doua premii Pulitzer, cate unul pentru fiecare volum. Dar aceasta carte, daca nu este despre arabi, este despre justitie rasiala, si de aceea Lewis il admira pe Rahman, pentru sustinerea unei asemenea justitii. In orice caz, asa cum arata autorul, convivencia a avut limitele ei bine definite. Nu a fost doar o politica umana – un act de obedienta fata de Coran (”Nu trebuie sa fie nimic obtinut prin constrangere in religie”) si un mod de a fi civilizat – dar a fost si un exemplu de Realpolitik. Iberia era un amalgam de grupuri etnice si religioase (dupa cucerirea arabo-musulmana,n.t.). Toleranta, ceea ce s-ar putea chema acum multiculturalism, era mult mai probabil sa tina impreuna aceste grupuri decat conversia fortata. Mai mult decat atat, convivencia nu a implicat niciodata o egalitate completa. In perioada de inceput, au fost impuse un numar de restrictii atat asupra evreilor cat si asupra crestinilor. Ei trebuiau sa poarte insigne de identificare. Ei nu puteau sa faca prozelitism, si le era impus sa se roage in liniste. Casele lor nu puteau sa intreaca in inaltime casele musulmanilor. Cel mai important, ei trebuiau sa plateasca o taxa foarte grea, numita jizya. In timp, multe dintre aceste reguli (dar nu si cea privind taxa) au disparut. In special evreilor li s-a ingaduit sa intre in serviciul public ca scribi, functionari, consilieri. Ei – scrie Lewis – i-au invatat pe musulmani cum sa guverneze. Varsta de aur a Al Andalus, spune Lewis, a fost si varsta de aur a Sefarad, a evreilor sefarzi. Dar chiar si aceia care nu au avut cariere stralucitoare au gasit ca insignele si taxele erau preferabile conversiei fortate sau mortii. In cele din urma, multi evrei si crestini s-au convertit, probabil, in multe cazuri ca sa evite taxa. La sfarsitul secolului al optulea, vasta majoritate a populatiei din peninsula Iberica era crestina. Doua sute de ani mai tarziu, majoritatea era musulmana.



Musulmanii nu au condus niciodata toata Iberia. Anumite regiuni, in special in nord au ramas independente, sau erau legate foarte slab de emirat, iar uneori se razvrateau. Apoi a fost conflictul din sanul populatiei musulmane. Crestinii si evreii nu erau singurii care erau beneficiarii unui tratament inegal – orice non-arab era tratat ca inferior. Acest tratament ii includea pe descendentii berberilor nord-africani pe care arabii i-au adaugat la imperiul lor la inceputul secolului opt si care au venit cu ei in Spania. Berberii iberici erau musulmani si erau cei mai buni razboinici ai emiratului. (Tariq ibn Zayid, care a condus invazia Iberiei, era berber iar cavaleria era berbera). Berberii ii depaseau la numar pe arabii din Spania. De aceea ei sufereau pentru statutul lor de clasa inferioara. Pentru cea mai mare parte a istoriei Al Andalus, emirii au trebuit sa faca fata revoltelor berberilor. Un alt motiv pentru care arabii iberici au trebuit sa plece la razboi a fost dat de conversiunile la mahomedanism, deoarece acestea ii eliberau pe oameni de jizya, in timp ce trezoreria ramanea din ce in ce mai goala. Emirii trebuiau sa gaseasca mai multi infideli pentru taxa. In sfarsit, mai era si ordinul (din Coran, n.t.) pentru jihad.”

De aici articolul se refera la trecerea arabilor peste Pirinei si lupta lor cu Carlemagne.
Un alt paragraf:

“An dupa an, viata cea buna a disparut. Au inceput arderile de carti (Biblia crestina si Torah evreiasca, n.t.), impreuna cu pogromurile. Revoltele si represaliile erau conduse intr-un extaz al violentei. Cand Cordoba emirului Mahomed II a fost cucerita de un rival la tron, trupele berbere ale acestui rival au violat femeile, au jefuit orasul si au daramat splendidele edificii, inclusiv palatul lui Rahman. (Dar au crutat Marea Moscheie). Douazeci de ani mai tarziu, emiratul a fost impartit intre taifas sau regisori, care au condus cu o noua cruzime.”

Tragem linie si vedem ca din asa-zisa convivencia s-au inspirat si nazistii cand:
– au inceput sa arda cartile pe rug;
– cand le-au pus evreilor in piept steaua lui David pana cand au organizat transporturile catre Auschwietz etc;
– taxa jizya, tipic musulmana se plateste si acum in anumite zone de pe glob. In orice caz, nazistii au perceput astfel de taxa din partea comunitatii evreiesti. La noi, populatia evreiasca a platit taxe pana si in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Dupa cum se vede, convivencia era cu totul altceva decat vor unii sa o prezinte astazi. Pare mai mult un fel de nazism avant la lettre.

Al Andalus: mitul toleranţei musulmane

La 2 ianuarie 1492, asediat de armatale castiliene, regele Boabdil capitulează în faţa lui Ferdinand Catolicul. Regatul său, constituit în 1232, odată cu dislocarea imperiului almohavizilor, controla Cordoba, Sevilla şi Jaen, oraşe pe care creştinii le-au reluat treptat. După 1270, Granada rămăsese ultimul teritoriu musulman din Spania.

Andaluzia zilelor noastre este un renumit loc turistic. În ghidurile de voiaj şi broşurile distribuite în hoteluri nu gloria Spaniei catolice este cântată, nici epopeea cavelorilor de Santiago sau de Calatrava, ci cântecul de jale al regelui Boabdil. La Cordoba, nu catedrala este vizitată, ci moscheea: este vorba totuşi de acelaşi edificiu, consacrat însă cultului creştin. Regatul Granadei – Al Andalus – simbolizează o Spanie musulmană, rafinată, dinamică şi tolerantă, opusă de regulă statelor creştine vinovate de cruciade, inchiziţii şi obscurantism.

Dacă moscheea din Cordoba este atât de celebră, această se datorează faptului că reprezintă o minune arhitecturală. Cine nu e sedus la Granada de palatele nasride sau de grădinile de la Alhambra? Civilizaţia hispano-musulmană a fost strălucită: în Spania, arabii au învăţat să stăpânească apa; producţia lor artizanală, de la piele până la mătase, era remarcabilă; ei sunt cei care au reînviat medicină hipocratică pe care Occidentul o uitase.

Cu toate acestea, a descrie Spania musulmană drept un model de coexistenţă paşnică între religii ţine de ficţiune. “Legenda, observă Manuela Martin, a impregnat discursul politic şi a devenit un argument retoric comod pentru a afirmă caracterul binefăcător al deschiderii către alte culturi. Mitul funcţionează tocmai pentru că astazi avem nevoie de el.” În contextul actual al unei Europe care numără o puternică minoritate musulmană, prezentarea islamului drept inevitabil paşnic pare liniştitoare. Ce spune însă istoria?



Dacă a existat o recucerire creştină, aceasta se datorează faptului că, în prealabil, a existat o cucerire musulmană. Reconquista este o întreprindere îndelungată (şapte secole), marcată în cele două tabere de o alternanţă de înaintări şi regresiuni. Este o istorie complicată, în care motivele religioase şi politice au contat la fel de mult ca şi factorii religioşi. Pe întreagă sa durată, ca şi în Orient pe vremea cruciadelor, s-au petrecut războaie între creştini, războaie între musulmani, musulmani care se aliază cu creştini şi invers. Studierea în profunzime a Reconquistei reclamă un simţ al cronologiei şi al nuanţei. Rămânând însă la cadrul general, e vorba totuşi de o înfruntare între Islam şi creştinătate.

Din secolul al VIII-lea până în secolul al XI-lea – prima perioadă -, Islamul se află într-o poziţie ofensivă. În 711, musulmanii debarcă din Africa de Nord. Odată cu înfrângerea vizigoţilor, peninsula este în totalitate ocupată. Invadatorii trec Pirinieii, însă sunt opriţi, în 732, la Poitiers. Retrăgându-se spre sud, se opresc în Spania.

Din secolul al XI-lea până în secolul al XII-lea – a doua perioadă -, creştinii şi musulmanii se află într-o poziţie de echilibru. În 1031, califatul de la Cordoba este fărâmiţat în cincisprezece regate rivale. La nord, regatele creştine se organizează: Portugalia, Leon, Castilia, Navara, Aragon, Catalunia. Castilianii ajung până la Tago şi Alfons al VI-lea recucereste oraşul Toleda în 1085. Cavalerii francezi şi burgunzi participă la luptă, iar Lisabona este eliberată de o flotă flamandă: o cruciadă pe teritoriul Europei. În 1086, apare un nou val de invadatori. Veniţi din Maroc şi Mauritania, almoravizii clădesc un imperiu şi controlează jumătate din peninsulă. În 1172, când puterea almoravidă se dezagrega, noii cuceritori, almohazi, debarcă din Măroc. În 1198 îi infrang pe creştini la Alarcos.

Din secolul al XIII-lea până în secolul al XV-lea – a treia perioadă -, creştinii preiau iniţiativa. În 1212, bătălia de la Las Navas de Tolosa marchează o cotitură: suveranii Portugaliei, Navarei, Castiliei şi Aragonului obţin o victorie comună care dă o lovitură de graţie almohazilor. În 1229, Jacob I de Aragon recucereşte Balearele. Oraşele din sud cad, unul câte unul, în mâinile creştinilor: Cordoba în 1236, Valencia în 1238, Sevilla în 1248, Cadix în 1270. Nu mai rămâne decât Granada, care va rezista timp de două secole. La 2 ianuarie 1492, recucerirea ia sfârşit.

În secolul al X-lea, califatul Cordobei acoperă trei sferturi din Spania actuală: cei cinci milioane de locuitori ai săi sunt în majoritate musulmani. Către anul 900, Andaluzia este pe trei sferturi creştină; spre anul 1000, doar un sfert dintre locuitorii săi sunt creştini. Câţi să fi fost arabii din prima invazie? Conform surselor, cifrele oscilează între 25000 şi 50000 de luptători. Aşadar, în lipsa unei invazii masive, populaţia creştină este adusă în situaţia să adere la islamism. Sunt oare convertirile obţinute prin persuasiune sau prin constrângere?

Unele dintre ele au loc de bunăvoie: şi aici, e vorba de tainele sufletului. Dar este folosită şi violenţa. Mai cu seama de către almoravizi şi almohazi, care îi persecută deopotrivă pe creştini şi pe evrei. În 1086, populaţia creştină din Ronda se retrage în munţi şi rezistă unsprezece ani. În 1102, creştinii din Valencia fug în numar mare către Castilia, la fel cei din Sevillia, în 1146. Almoravizii deportează sate întregi de creştini recalcitranţi în Africa de Nord. Teologul evreu Maimonide trebuie să se prefacă a îmbrăţişa credinţa musulmană înainte de a se putea exila. Coerciţia exercitată de administraţia musulmană şi-a jucat şi ea rolul: pentru a putea scăpa de impozitul pe cap de om si de impozitul funciar datoriat de nefideli, mulţi au ales convertirea.

De unde şi această constatare: în regatul Granadei, ca în întreaga Spanie musulmană, pluralismul religios există, dar există pe bază de inegalitate. Cine nu-i musulman e supus la numeroase discriminări, în toate domeniile vieţii sociale. Creştinii – mozarabii – au statul de dhimmi, ceea ce înseamnă ca sunt protejaţi. Protecţie precară în realitate. Dacă nu achită taxele la care sunt constrânşi, riscă sclavia sau moartea. Creştinii sunt obligaţi să poarte veşminte distinctive. Le este interzis să deţină arme sau să călărească. Datorează ospitalitate gratuită oricărui musulman. Pe drumurile publice trebuie să le facă loc musulmanilor. Atunci când îşi construiesc o casă, aceasta trebuie sa fie mai scundă. Cultul lor este autorizat, dar nu pot înălţa o biserică nouă şi nu pot nici să tragă clopotele, să efectueze procesiuni sau să expună crucea sau vinul. Orice prozelitism este reprimat. Musulmanul care se converteşte pe ascuns la creştinism riscă pedeapsa cu moartea.

“Situaţia în care sunt puşi creştinii mozarabi, spune Philippe Conrad, are ca scop slăbirea comunităţii lor şi încurajarea convertirilor.” Nu exită toleranţă pentru cei care nu sunt musulmani, ci doar coexistenţă. O coexistenţă care nu are nimic paşnic: clemenţa din al-Andalus este un mit.

Pe toată durata Reconquistei, pe teritoriul creştin au rămas musulmani. Aceşti mudejares se ridică la 3000 în Aragon, 50000 în regatul Valenciei (care depinde de coroana Aragonului), 25000 în Castilia. În 1492, căderea Granadei duce numărul maurilor aflaţi sub jurisdicţia reginei Isabela şi a regelui Ferdinand la 200000. O populaţie săracă, de mici meseriaşi sau muncitori agricoli. Aceşti mudejares rămân oameni liberi şi-şi pot practica religia. Cu toate acestea, foarte rapid se va aplică aceeaşi logică aplicată şi împotriva evreilor. Tot cu scopul de a realiza unitatea spirituală a Spaniei, cu ajutorul Bisericii, Regii Catolici duc o politică de convertire. În 1492, doi membri ai familiei Boabdil s-au convertit la catolicism. Numiţi infanţi ai Granadei, asimilaţi înaltei nobilimi spaniole, ei sunt susţinători înflăcăraţi ai Coroanei. Încă o dată, rasismul – aşa cum îl intelegem azi – este absent. Episcopul de Granada învaţă araba şi îi pune pe clerici s-o înveţe. Editează catehisme în arabă şi în castiliană. Rezultatele sunt totuşi modeste.

În 1500 şi 1501, musulmanii declanşează revolte sever reprimate. Odată instalată liniştea, sunt îndemnaţi fără înconjur să aleagă între convertire şi exil. În 1526, religia islamică este definitiv interzisă. Carol Quintul, care i-a urmat bunicului sau, Ferdinand Catolicul, în 1516, dă pe de altă artă parte ordin Inchiziţiei să nu intervină până când nu este încheiată instruirea creştină a musulmanilor convertiţi, numiţi morisques. O bulă papală confirmă acest moratoriu de 40 de ani. De fapt, aceşti morisques menţineau clandestin practicile islamice. În 1566, la capătul moratoriului, Filiă al II-lea, fiul lui Carol Quintul, reia politică tatălui sau. Morisques se revoltă: din 1568 până în 1570 are loc al doilea război al Granadei. Un război extrem de crud, în care rebelii, distrugând bisericile, vor ataca sistematic preoţii şi călugăriţele. Musulmanii sfârşesc prin a fi învinşi, dar rămân în contact cu turcii din Nordul Africii care reprezintă un pericol permanent pentru navele spaniole. Astfel că, neliniştit pentru coeziunea regatului sau, Filip al III-lea, fiul lui Filip al II-lea, decide expulzarea lor. Din 1609 până în 1614, 300000 vor părăsi Spania pe mare, debarcând în Africa de Nord şi în Imperiul otoman.

“Trebuie să renunţăm la o prejudecată, constată Joseph Perez, aceea a unei Spanii în care cele trei religii ale Cărţii – creştină, musulmană şi evreiască – ar fi trăit în bună înţelegere în primele secole ale dominaţiei musulmane şi apoi în Spania creştină, în secolele al XII-lea şi al XIII-lea.” Politica de asimilare prin converitre masivă a eşuat în privinţa musulmanilor, la fel cum se întâmplase cu evreii. Spiritele nu pot fi forţate: nimeni nu renunţă sub constrângere la cultură şi credinţa sa. Este o lecţie importantă. Cu toate acestea, a-i intenta proces doar Spaniei creştine înseamnă a minţi prin omisiune. La acea vreme, nici o ţara musulmană nu-i tolerează pe creştinii de pe teritoriul sau. Aceeaşi este situaţia şi în secolul XXI în multe ţări musulmane.

Cele două ramuri ale Islamului - suniţii şi şiiţii

Majoritatea populaţiei musulmane a lumii urmează Islamul Sunnit, iar aproximativ 10-15% urmează Islamul Şia. Şiiţii locuiesc in mai multe ţări, însă formează majoritatea în Iran, Iraq, Bahrein şi Azerbaidjan. De asemenea, există un număr semnificativ şi în Afghanistan, Kuweit, Liban, Pakistan, Arabia Saudită, Siria şi Yemen. Suniţii şi Şiiţii urmează aceleaşi principii religioase, totuşi diferenţele dintre ei au condus câteodată la intoleranţă religioasă, lupte politice şi confruntări violente. În următoarele rânduri veţi citi o prezentare obiectivă a contextului istoric în care au evoluat aceste două ramuri ale Islamului (secte) şi diferenţele practice şi de credinţă dintre ele.

Context istoric

Diferenţele dintre Şia şi Sunni pornesc de la neînţelegerile în ce priveşte succesorul Profetului Mohammed, care a murit in 632, şi în ce priveşte natura conducerii politice a comunităţii musulmane. Dezbaterea istorică s-a centrat decizia de a oferi succesiunea unei persoane calificate şi pioase care să conducă Ummah urmând obiceiurile Profetului, sau exclusiv unei persoane rudă cu el. Chestiunea a fost ridicată în momentul în care comunitatea a ales un companion apropiat de Profet (Abu Bakr) pentru a deveni primul calif. Deşi cei mai mulţi dintre musulmani au acceptat această decizie, unii au susţinut candidatura lui Ali ibn Abu Talib, vărul Profetului si ginere al său, soţul fiicei Fatima. Ali a jucat un rol important pe timpul Profetului, dar nu a triumfat in cadrul sistemul tribal arab.

Situaţia a fost inacceptabilă pentru unii dintre urmaşii lui Ali care i-au considerat pe Abu Bakr şi cei doi califi care au urmat (Omar şi Uthman) ilegitimi. Urmaşii lui Ali credeau ca Profetul însuşi l-a numit pe Ali ca succesor şi cele ce se petreceau erau împotriva dorinţei divine. Câţiva dintre partizanii lui Ali au organizat uciderea celui de-al treilea calif Uthman in 656, iar Ali a fost numit calif. Ali, la rândul său, a fost asasinat in 661, iar fiii sau Hassan şi Hussein au murit în bătăliile împotriva forţelor califului sunnit. Cei care l-au susţinut pe Ali au devenit cunoscuţi mai târziu ca Şi’a, derivat de la shi’at Ali, adică susţinători ai lui Ali. Mai existau şi alţii care respectau şi acceptau legitimitatea califatului său, dar se opuneau succesiunii politice bazate pe linie sanguină a Profetului. Grupul, care constituia majoritatea musulmanilor, s-au numit în timp Sunni, adică urmaşi ai obiceiurilor Profetului (Sunna). În concepţia lor, sunniţii cred că conducătorul comunităţii musulmane (imamul) trebuie selectat prin acord comun, pe ordinea politică existentă şi pe baza meritelor sale individuale. Premisa a fost practicată neconstant în interiorul comunităţii Sunni de-a lungul istoriei Islamului. Califatul nu a mai fost instituţie religioasă şi politică după secolul XIII, deşi termenul de calif continuă să fie folosit de anumiţi conducători musulmani până în 1924, când a fost total abolit de catre primul preşedinte al Turciei, Mustafa Kemal Ataturk.

Islamul Şiit – dezvoltare şi principii



Iniţial, mişcarea şiită a câştigat o susţinere masivă în zonele ce acum reprezintă Iraqul, Iranul, Yemenul şi părţi din Asia Centrală şi de Sud. În cea mai mare parte a lumii, Şia reprezintă minoritate. Astăzi, potrivit estimărilor, Islamul şiit este practicat de către 10-15% din totalul de musulmani de pe glob.

Pentru Şiiţi, primul lider adevărat al comunităţii musulmane este Ali, considerat imam, termen folosit de Şiiţi nu doar pentru a indica abilităţile de conducător ci şi inseamnă relații de sânge cu Profetul Muhammed.
Cum descendenţii lui Ali au preluat conducerea comunităţii şiite, funcţiile unui imam au devenit mult mai clar conturate. Fiecare imam ales alegea un succesor şi, conform credinţei şiite, transmitea o anumită cunoaştere spirituală următorului conducător. Imamii serveau atât ca conducători spirituali cât şi politici. Dar cum şiiţii incepeau cu precădere să piardă bătăliile politice cu conducătorii musulmani sunniţi, imamii s-au axat pe dezvoltarea unei spiritualităţi care să devină esenţa practicilor şi credinţelor religioase şiite. Şiiţii cred că atunci când linia imamilor-conducători politici (cunoscuţi ca mujtahizi) de după Ali s-a terminat, ei au câștigat dreptul de a interpreta cunoştiinţele religioase, mistice şi legale ale comunităţii mai largi. Cel mai învăţat dintre aceşti interpretori se numeşte el mai învăţat dintre aceşti interpretori se numeşte ayatollah (semnul lui Dumnezeu).

Sursele jurisprudenţei, indiferent de sectă, sunt Coranul şi Sunna (hadisuri – (relatări ale spuselor şi faptelor Profetului, qiya – analogii, ijma’- consensuri şi ijtihad). Funcţia principală a învăţaţilor religioşi este interpretarea legii islamice (şaria’). Nu există legi codificate nici în Islamul Şia nici în Sunni. Mai degrabă, există surse de interpretare a legii, la fel pentru şiiţi şi sunniţi. Hadisurile şiite diferă de hadisurile sunnite, multe în care conţin spusele imamilor şiiţi care se consideră inspiraţi divin. Interpretarea legală şiită, spre deosebire de cea sunnită, ingăduie mai mult spaţiu pentru interpretare personală.

Practicile religioase şiite se centrează în jurul rememorării fiului cel mic al lui Ali, Hussein, care a fost martirizat lângă oraşul Karbala în Iraq de către forţele sunnite in 680. Moartea sa este comemorată în fiecare an în a zecea zi a lunii Muharram din calendarul islamic, printr-un ritual sumbru şi câteodată violent numit Ashura. Ca minoritate deseori persecutată de unii sunniţi, şiiţi găsesc consolare in ritualul de Ashura, prin amintirea martiriei lui Hussein şi lecţiile morale ce se desprind din ea.

Şiismul doisprezecar, cea mai comună formă de şiism în ziua de azi, domină în Iran, Iraq, Liban şi Bahrein. Doisprezecarii acceptă o linie de 12 imami infailibili descendenţi ai lui Ali, pe care îi consideră aleşi divin încă de la naştere. Cei 12 imami sunt văzuţi ca purtători ai credinţei şi interpretorii ideali ai legii şi teologiei. Doisprezecarii cred ca al 13-lea şi ultimul dintre imami au dispărut spre sfârşitul secolului al nouălea. Acest „imam ascuns” este aşteptat sa conducă comunitatea într-o zi. După cum notează un învăţat, cu privire la dispariţia celui de-al 13-lea imam, mulţi Doisprezecari „aleg să se retragă din politică şi îi aşteaptă venirea”. Acest lucru este considerat un curent pacifist printre Doisprezecari. În secolul al 20-lea, când schimbările în peisajul politic din Orientul Mijlociu chemau la activism unele grupuri din Liban şi Iran, un nou curent competitiv activist a găsit interes printre anumite grupuri doisprezecare, de exemplu liderul religios iranian Ayatollah Khomeini.

Ismailiţii sau Şiismul Şeptar. Deşi majoritatea şiiţilor sunt de acord asupra premisei că Ali a fost primul imam adevărat, nu se înţeleg asupra succesorilor lui. Ismailiţii, care este a doua mare sectă şiită, s-a dezvăluit în secolul opt, ea recunoscând doar primii 7 imami (al şaptelea fiind numit Ismail). Istoric vorbind, sau măcar până în secolul al XVI-lea, ismailiţii au fost mult mai dispuşi să urmărească puterea militară şi teritorială decât Doisprezecarii. În trecut, ei au menţinut state puternice, care au jucat roluri importante în dezvoltarea istorică a Islamului. Astăzi, ismailiţii sunt răspândiţi în lume dar sunt mai proeminenţi în Afghanistan (sub clanul Naderi), India şi Pakistan. Există de asemenea comunităţi ismailite şi în Africa de Est si Sud.

Alte secte şiite. Zayzii (zayd), care recunosc primii cinci imami şi contestă identitatea celui de-al cincilea, sunt o sectă minoritară a Islamului şiit, cei mai intâlniţi în Yemen. Zaizii resping conceptele cum ar fi „imam infailibil” sau „imam ascuns”. Alte secte, cum ar fi Alawiţii şi Druzii, sunt în general considerate ca fiind derivate ale şiismului, deşi unii adepţi nu se consideră musulmani. Alawiţii există mai mult în Siria şi Liban. Familia Assad, care efectiv a condus Siria incepând cu 1971, este alawită. Cel mai mult, Alawiţii interpretează stâlpii Islamului simbolic şi nu aplicat, şi au sărbători atât creştine cât şi islamice. Puţin se cunoaşte despre aceste secte pentru că cele mai multe dintre practici sunt secrete. În Turcia, Aleviţii sunt un grup ce face parte din Islamul şiit, deseori confundat cu Alawiţii sirieni sau alte comunităţi şia. Nu se cunoaşte mult despre practicile lor religioase. Aleviţii sunt, în cea mai mare parte, bine integraţi în societatea turcească, unde vorbesc atât turca cât şi limba kurdă. Comunitatea Druză, concentrată în Liban, Iordania, Siria şi Israel, este o desprindere din secolul XI din secta ismailită. Cele mai multe dintre practicile druze sunt secrete.

Islamul sunnit: dezvoltare şi principii

Majoritatea musulmanilor din ziua de azi este sunnită. Ei acceptă primii 4 califi (inclusiv Ali) ca urmaţi ai Profetului, dar resping ideea că imamii sunt inspiraţi divin care trebuie veneraţi/respectaţi. Musulmanii sunni nu acordă fiinţelor umane acest statut deosebit, ci doar profeţilor menţionaţi în Coran, spre deosebire de venerarea şiită a imamilor. Sunniţii au o ierarhie religioasă mai puţin elaborată şi puternică decât şiiţii. De asemenea, învăţaţii religioşi sunniţi au fost sub control statal, faţă de conducătorii şiiţi. În acelaşi timp, Islamul Sunnit tinde să fie mai flexibil faţă de oamenii care conduc rugăciunea şi predică, prezintă o diferenţă subtilă în ce priveşte obligativitatea rugăciunilor faţă de şiism, dar amândouă grupurile deţin o înţelegere similară a credinţelor islamice de bază.

În Islamul sunnit, există 4 şcoli de jurisprudenţă care oferă interpretări alternative ale deciziilor legale. În mod tradiţional, studierea legii se face la şcoli instituţionale islamice numite madrasa. Cele 4 şcoli de jurisprudenţă se bazează în cea mai mare parte pe analogie ca mod principal de formula legile, şi cântăresc în mod diferit spusele Profetului şi a companionilor săi în deciziile pe care le iau . În anumite ţări seculare, cum ar fi Turcia, opinia învăţaţilor religioşi reprezintă o călăuzire morală şi socială drept cum ar trebui musulmanii să îşi practice religia, şi nu se consideră legi „legale”.

Cele patru şcoli legale, care variază în anumite aspecte, sunt:
• Hanafi – cea mai veche şcoală de legi, fondată în Iraq de către Abu Hanifa (m.767) – de primă importanţă în Turcia, Asia Centrală, Balcani, Iraq, Siria, Liban, Iordania, Afghanistan, Pakistan, India şi Bangladesh
• Maliki – fondată în Peninsula Arabă de către Malik ibn Anas (m.795) , de primă importanţă în Africa de Nord, Mauritania, Kuweit şi Bahrein
• Shafi’i – şcoală fondată de către Muhammad ibn Idris al-Shafi’i (m.819), folosită în Egipt, Sudan, Etiopia, Somalia, părţi din Yemen, Indonezia şi Malaezia
• Hanbali – fondată de Ahmad Hanbal (m.855) – Arabia Saudită, Qatar, parţi din Oman şi Emiratele Arabe Unite.

Diviziunile sectare. Islamul sunnit a cunoscut diviziuni sectare mai puţin proeminente decât Islamul şiit. Secta Ibadi, care exista mai mult în Oman, Africa de Est şi părţi din Algeria, Libia şi Tunisia, a fost deseori desconsiderată ca sectă sunnită. Pe când, în general, dogma religioasă şi politică conţine doctrine de bază sunnite, ibadiţii nu sunt nici sunniţi nici şiiţi. Ei cred cu tărie în existenţa unei societaţi musulmane drept-credincioase şi corecte, al cărui conducător să fie ales pentru cunoştinţele sale şi pietate, fără a lua în considerare rasa cu linia de descendenţă, selectat de către liderii comunităţii.

Mişcarea puritană numită Wahhabism a devenit binecunoscută în ultimii ani şi este aproape cea mai proaspătă mişcare din lumea islamică. Fondată în Arabia de către învăţatul Muhammad ibn Abd al-Wahhab (1703-1791), mişcarea este considerată o continuare a şcolii Hanbali. Spre deosebire de alte şcoli, care de obicei se bazează pe interpretări ale textelor religioase, urmaşii Hanbali tind să aplice Coranul şi Hadisurile in sens literal. În acelaşi mod, Abd al-Wahhab a încurajat reîntoarcerea la practica pură, ortodoxă, a Islamului, aşa cum este prezentată în Coran şi în viaţa Profetului Muhammad. În secolul XVIII, Muhammad ibn Saud, fondatorul dinastiei moderne Saudi, a format o alianţă cu Abd al-Wahhab şi a început procesul unificării triburilor dispersate din Peninsula Arabă. De la acest punct, a existat o relaţie strânsă între familia conducătoare saudită şi stabilimentul religios wahhabit. Cele mai conservative interpretari ale Islamului Wahhabit privesc şiiţii şi alte secte non-wahhabite ca eretici.

Credinţă de bază. Deşi există diferenţe considerabile între Sunni şi Şia, cele două secte islamice au tradiţii comune, credinţe şi doctrine. Toţi musulmanii cred că Profetul Mohammed a fost trimisul lui Allah, cred în revelaţiile trimise Profetului (Coran şi hadisuri). Conceptele de pietate, străduinţa pentru îmbunătăţire, justiţia socială sunt fundamentale pentru practica şi credinţa islamică. În plus, toţi musulmanii trebuie să trăiască în acord cu cei cinci stâlpi ai Islamului: mărturisirea de credinţă (shahada), rugăciunea zilnică (salat), dania/pomana (zakat), postul în Ramadan (sawm) ţi pelerinajul la Mecca dacă e posibil (hajj).

Religia populară şi sufismul. Sufismul a fost câteodată înţeles greşit ca fiind o sectă islamică, însă practicile Sufismului transced, în multe feluri, diviziunile sectare ale Sunni şi Şia. Sufismul poate fi descris ca un mod de practică al Islamului. Este un termen folosit pentru a desemna numeroase ordine mistice, care în general învaţă că prin practici mistice, un musulman poate căuta o înţelegere a experienţei divine şi personale cu Dumnezeu. Datorită învăţăturilor sale adaptive, sufismul a servit de asemenea ca un vehicol pentru ca musulmanii să accepte ambele trăsături de bază ale Islamului sunnit şi şiit. De exemplu, mulţi sufiţti îl valorează pe Ali cum o fac şi şiiţii, fără a respinge primii trei califi sunniţi. Istoric vorbind, cele mai multe grupuri Sufi au fost flexibile în a adapta obiceiurile locale non-musulmane oriunde s-a răspândit Islamul, dar această flexibilitate a condus la persecuţia sufiţilor de către unii musulmani „ortodocşi”care considerau practicile sufiste eretice.

Deşi doctrinele Islamului Sunni contrazic ideea că fiinţele umane posedă anumite puteri, Sufismul a răspândit practicile religiei populare prin încurajarea venerării indivizilor pioşi, a mormintelor sfinte în multe părţi ale lumii islamice. Sufismul a fost deseori reprezentat ca o formă strict pacifistă şi apolitică a Islamului, iar recent a fost numită, o formă moderată a wahhabismului puritan. Unele grupuri Sufi, totuşi, nu sunt strict pacifiste, iar în epoca modernă, unele grupuri sufiste din Asia Centrală şi Balcani au participat la lupte militare defensive.

Pătratul magic

Este posibil ca matematicienii musulmani să cunoască despre pătratul magic chiar din secolul al VII-lea. Arabii intrând în contact cu cultura indiană, au început să cunoască matematica şi astronomia indiană, incluzând aici şi aspecte ale matematicii combinate. Se pare că la origini această idee a venit din China. Primele pătrate magice de ordin 5 şi 6 au apărut într-o enciclopedie din Bagdad în 983 DH, Rasa'il Ikhwan al-Safa (Enciclopedia Fraţilor Puritani - the Encyclopedia of the Brethern of Purity); de asemeni se pare că pătrate magice mai simple erau cunoscute unor matematicieni arabi înaintea acestei date.

Matematicianul arab Ahmad al-Buni, a învăţat (1250 DH) cum să alcătuim pătratul magic, dar se pare că nu el este cel care a descoperit această tehnică. El atribuie proprietăţi mistice acelor pătrate. Din păcate, nu se cunosc nici un fel de proprietăţi mistice.

Se cunosc referinţe pentru folosirea pătratelor magice în calculele astrologice, practică despre care se crede că a fost introdusă de arabi.

Siria

            Are denumirea oficiala de Al-Jumhuriya-Al-‘Arabiya As-Suriya(Republica Araba Siriana) si este situata in sud-vestul Asiei(Orientul Apropiat), intre 32°19´-37°20´ latitudine nordica si 35°37´-42°22´ longitudune estica. Are ca limite : Turcia, Iraq, Iordania, Israel, Liban si Marea Mediterana.

            Suprafata statului este de 185 000 km² si o populatie de 15 167 000 locuitori(in 1996). Densitatea medie este de 82 loc/km². Configuratia etnica este alcatuita din arabi(90%), kurzi, armeni, turci(10%). Populatia este concentrata in treimea vestica a tarii, unde in campia litorala densitatea medie a populatiei trece de 200 loc/km², iar in depresiunea Ghouta(zona capitalei) depaseste 1 000 loc/km². Cultul preponderent este islamismul cu o proportie de 90% ; se mai intalneste crestinismul.

            Damascul(Dimashq, Esh Sham) este capitala tarii si este situata pe raul Barada, in sud-vestul tarii la 700 m altitudine, dominata de culmea Jebelqassioun. Atestat documentar din secolul XV i.e.n., orasul este stapanit in Antichitate de egipteni, hititi, asirieni, babilonieni, persi, seleucizi, romani, bizantini. In 635 intra in stapanire araba, cunoscand, timp de un secol, o stralucire deosebita in calitate de capitala a Califatului Omeiad(661-750). In timpul domniei lui Saladin cunoaste o renastere, fiind stapanit apoi de mamelucii egipteni(1260-1516) si de turci(1516-1918). Centru al administratiei coloniale franceze, Damascul este proclamat in 1944 capitala statului sirian. Este important cntru comercial se economic al tarii. Monumente importante ale orasului sunt Moscheea Umayyad, mausoleul lui Salah ad-Din, moscheea Taqiah si palatul Azem.

            Limba oficiala este araba. Este impartita administrativ in 14 governorate numite “muhafaza “. Sarbatoarea nationala se aniverseaza pe 17 aprilie-aniversarea proclamarii independentei in 1946. Moneda nationala este lira siriana.

            Teritoriul Siriei, stravechi focar al civilizatiei din Orientul Apropiat, s-a dezvoltat o stransa legatura cu civilizatia mesopotamiama si egipteana. La jumatatea mileniului II i.e.n., Siria devine obiect de disputa dintre Egiptul faraonic, regatul Mitanni si statul hitit. In secolul IX i.e.n este cucerita de Asiria, in 605 i.e.n. de Regatul Noului Babilon, in 333 i.e.n. de Alexandru cel Mare, devenind, pana la cucerirea romana(64 i.e.n), nucleul Regatului Seleucid. Provincie romana, apoi bizantina, Siria este cucerita in 634-636 e.n. de arabi si devine, odata cu stabilirea la Damasc a capitalei Califatului Omeiad, pentru un  secol(661-750), centrul lumii arabe, stapanita de mamelucii egipteni(1260-1516), provincie a Imperiului Otoman intre 1516-1918, Siria devine in 1920 teritoriu sub mandat al Ligii Natiunilor, administrat de Franta. Lupta poporului sirian impotriva dominatiei straine atinge apogeul in timpul rascoalei din 1925-1926. In cursul celui de-al doilea razboi mondial, Siria este ocupata de trupe britanice si franceze care, sub presiunea fortelor nationaliste, proclama la 27 septembrie 1941 Republica independenta Siriana si predau la 1 ianuarie 1944 guvernului sirian atributiile puterii. Independenta reala si deplina este dobandita insa la 17 aprilie 1946, odata cu retragerea trupelor straine de pe teritoriul Siriei. Pe plan politic, Siria cunoaste o puternica instabilitate(4 lovituri de stat intre 1962-1970).

            Siria este o republica prezidentiala, potrivit Constitutiei din 1973 si amendata la 11 martie 1984, presedintele fiind ales pe o perioada de 7 ani.

            Relieful statului sirian este dispus in patru trepte longitudinale( de la vest la est) : campia ingusta(8-32 km) din lungul tarmului Marii Mediterane, Muntii Antiliban, depresiunea centrala, principala zona locuita a tarii, si Desertul Siriei, un podis pietros-nisipos mai inalt in partea centrala(Jebel el Bishri) si de sud(Jebel ed Druz). Clima este una subtropicala, cu veri toride(35° in iulie la Damasc si Halab) si ierni blande(in ianuarie 10°C pe litoral, 3°C la damasc) ; Muntii Antiliban constituie o bariera in calea maselor de aer umed dinspre Marea Mediterana, precipitatiile scazand de la cca. 1 000 mm/an pe versantul vestic al muntilor si dub 130 mm/an in Desertul Siriei unde bat vanturile fierbinti. Dintre putinele ape permanente, mai importante sunt fluviul Eufrat(Al Furat), se concentreaza 80% din resursele de apa ale tarii. Vegetatia este reprezentata de  padurile de pin si stejar. Acestea ocupa suprafete mici, pe pantele vestice ale muntilor Antiliban si in lungul principalelor ape curgatoare ; pasuni cu ierburi rare, vegetatie adaptata uscaciunii excesive(in desert), maslini, vita de vie si citricele completeaza haina vegetala a tarii. Fauna este reprezentata de gazele, antilope, vipere, cameloni, pasari felurite s.a.        

            Este un stat cu o economie in curs de dezvoltare. Prezinta insemnate resurse minerale valorificate in ultimele doua decenii : petrol, gaze naturale, asfalt natural, sare gema, fosfati. Agricultura este specializata in cultivarea bumbacului, cerealelor, tomatelor, maslinilor, vitei de vie si cresterea cornutelor mici.

Yemen

            Republica Araba Yemen(Al-Jumhuriya Al-‘Arabiya Al-Yamaniya) este situata in Peninsula Arabia, cu larga iesire la Marea Rosie. Are ca vecini Marea Rosie, Arabia Saudita, Oman si Marea Arabiei(Golful Aden).

            Suprafata statului este de 485 000 de km² si o populatie de  15 067 000 loc(in 1996). Densitatea medie a populatiei este de 31 loc/km². Arabii, etiopienii si somalezii reprezinta principalele etnii din acest stat. Populatia este concentrata cu precadere pe platourile vulcanice din centrul tarii si in oazele din estul campiei litorale. Islamismul este religia de stat(musulmani saiditi).

            Capitala Yemenului este Sanaa(San’a), situata in partea centrala a tarii la 2 300 m altitudine. Sub numele de Azal, orasul este cunoscut din Antichitate ; in secolul VI este resedinta unui vicerege abisinian, iar in secolul X devine centrul sectei saidite. Din 1918 este capitala statului yemenit independent inregistrand, indeosebi dupa proclamarea republicii(1962) o dezvoltare accelerata. Cele mai importante monumente sunt : moscheea Jami’Masjid(sec.VII) cu o « Kaaba » in miniatura, fostul palat de vara al imamului. Orase importante ale Yemenului sunt : Hodeida, Ta’izz, Hajjah, Ibb, Mukkala, Maala si Shaikh’Uthman.

            Limba oficiala este araba. Statul este impartit in 17 provincii. Moneda nationala a Yemenului este rialul yemenit.

            In Antichitate, pe teritoriul Yemenului iau fiinta regatele Saba, Main si Qataban. Cunoscut de romani sub numele de « Arabia Felix », placa turnanta a comertului dintre Mediterana si India, cucerit in 525 temporar de Abisinia, apoi de Persia Sasanida, teritoriul yemenit este inclus in 631 in Califatul Arab. La sfarsitul secolului IX, in Yemenul de Nord sunt puse bazele primului stat al sectei islamice al saiditilor. Intre1538-1918, Yemenul se afla, cu intermitenta, sub stapanirea Imperiului Otoman. In urma luptelor antiotomane, dinastia Saiditilor obtine in 1911 autonomia interna, iar la 30 octombrie 1918 obtine independenata deplina ca monarhie(imamul este suprema autoritate religioasa si statala). Intre 1958-1951 constituie, impreuna cu Egiptul si Siria, Republica Araba Unita.

            Este o republica prezidentiala.

            Relieful este reprezentat de  Campia litorala Tihama din lungul tarmului Marii Rosii, relativ ingusta. Este strabatuta de rauri scurte si dominat spre est de Muntii Yemenului(3760 m in varful Hadur Shua’ayb), cu masive separate de platouri etajate. Spre granita cu Arabia Saudita , in est, se desfasoara Desertul Rub’al Khali, o treapta mai coborata, cu vai seci(ueduri) si dune de nisip.Clima este tropicala, modificata de lantul muntos ce determina precipitatii bogate si temperaturi moderate(28° in iunie). In desert clima este desertica, cu temperaturi ridicate(pot atinge chiar 54°C) si precipitatiii extrem de scazute(sub 75 mm/an). Vegetatia este saraca, xerofita, cu exceptia oazelor in care se cresc palmieri, bananieri etc. Fauna, mai variata, cuprinde hiene, sacali, maimute, vulturi.

            Este o tara cu o economie in curs de dezvoltare. Detine resurse nu foarte bogate de petrol, huila, cupru si sare marina. Agricultura este slab prezenta. Se cultiva curmali, mei, legume, bumbac si tutun.

Turcia

            Turkiye Cumhuriyeti(Republica Turcia) este situata in sud-estul Europei(Peninsula Balcanica) si sud-vestul Asiei(Peninsula Asia Mica), intre 35°51´-42°06´ latitudine nordica si 25°40´-44°48´ longitudine estica. Are ca limite Marea Neagra, Armenia, Georgia, Iran, Iraq, Siria, Marea Mediterana, Marea Egee, Marea Marmara, Grecia si Bulgaria.

            Are o suprafata totala de 780 000 km² si o populatie de 63 120 000 locuitori(in 1996).Densitatea medie a populatiei este de 81 loc/km². 90% din populatia tarii traieste in partea asiatica , dar densitatea populatiei este mai mare in partea europeana(185 loc/km²). In Anatolia, populatia este mai densa in zonele litorale de vest si nord si mai rara in est. Islamismul detine 98% din intreaga populatie; alte religii sunt crestinismul si mozaismul.

            Capitala statului turc este Ankara. Este situata in centrul Podisului Anatoliei, la 894 m altitudine. Este o asezare cu o straveche istorie, Ankara este capitala a celtior tectosagi (sec. III i.e.n.), apartine apoi Pergamului, Regatului Pontului, devenind in 25 i.e.n. capitala provinciei romane Galatia (sub numele de Ancyra). In Evul Mediu este stapanit de sasanizi, arabi (654), bizantini, selgiucizi, mongoli, pentru a intra in secolul XIV in componenta Imperiului Otoman. Pana in anul 1930 poarta denumirea de Angora. Ankara cunoaste o noua afirmare economica, politica, urbanistica dupa proclamarea sa, la 13 octombrie 1923, de capitala a noului stat constituit. Important centru economic, Ankara este din 1965 al doilea centru indutrial al tarii(dupa Istanbul). Are ca monumente turistice Templul lui August (Ogust Mabedi), moscheile Haci Bayram si Maltepe, Mausoleul lui Kemal Ataturk. Orase principale ale Turciei sunt : Istambul, Adana, Izmir, Konya, Bursa, Gaziantep, Igel, Samsun etc.

            Limba oficiala este limba turca, apartinand ramurii altaice(grupul de limbi turcice) din familia limbilor uralo-altaice.Este influentata de araba si persana ; in 1928 alfabetul arab este inlocuit cu cel latin. Statul este impartit din punct de vedere administrativ in 76 de departamente. Ziua nationala a Turciei este aniversata la 29 octombrie (aniversarea proclamarii republicii-1923). Moneda nationala a tarii este Lira turceasca.

            Originari din Asia Centrala, turcii se stabilesc in secolele XI-XII in Asia Mica. Osman I(1281-1326) uneste triburile turcilor anatolieni si pune bazele unui stat independent. Sub urmasii sai-Orhan(1326-1359) si Murad I(1360-13890, turcii cuceresc toate posesiunile bizantine din Asia Mica, trec in Europa(1354) si fac din Adrianopol capitala statului(1366-1453). Infrangand ostile cruciatilor europeni la Nicopole(1396), Varna(1444) si Kossovopolje(1448), turcii cuceresc in secolele XIV-XV Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania, Bosnia, Hertegovina. Tarile Romane sunt obligate sa recunoasca suveranitatea Imperiului Oroman, dar nu vor fi niciodata transformate in provincii turcesti. Mehmed II(1451-1481) cucereste in 1453 Constantinopolul si il transforma in noua capitala a Imperiului(Istanbul). In timpul domniei sultanilor Selim I(1512-1520) si Soliman II(1520-1566), cucerind Armenia, Mesopotamia, Siria, Egiptul, Tripolitania, Tunisia, Algeria, o parte a Ungariei, Imperiul Otoman ajunge la apogeul expansiunii teritoriale si a puterii sale. Infrangerea flotei otomane de catre coalitia hispano-venetiana in batalia de la Lepanto(1571) marcheaza inceputul crizei, accentuata in secolele XVII-XVIII, cand imperiul inregistreaza grele pierderi teritoriale. Luptele de eliberare nationala, razboaiele purtate impotriva Rusiei si Imperiului Habsburgic au ca urmare, in secolul XIX, formarea statelor nationale independente Grecia, Serbia, Romania, Bulgaria si o dependenta tot mai pronuntata a statului turc fata de Franta si Marea Britanie. Posesiunile teritoriale din Africa de Nord(Algeria, Tunisia, Maroc) sunt ocupate in cursul secolului XIX de puterile coloniale europene. Revolutia « junilor turci » din 1908 restabileste constitutia liberala din anii 1876-1878. In urma razboiului italo-turc din 1911-1912, Imperiul Otoman pierde Cirenaica si Tripolitania, iar dupa razboaiele balcanice(1912-1913), posesiunile pe care le mai stapaneste in Eurpopa se limiteaza la orasele Adrianopol si Istambul. La sfarsirul primului razboi mondial, la care participa din 1914 de partea Puterilor Centrale, Turcia pierde Palestina, Libanul, Siria, Iordania, Iraqul, Peninsula Arabica. Victorioasa in razboiul greco-turc din 1919-1922, Turcia obtine, prin Tratatul de la Laussane, revizuirea clauzelor Tratatului de la Sevres(10 august 1920), capatand configuratia teritoriala actuala. La 29 octombrie 1923 are loc proclamrea Republicii Turcia cu capitala la Ankara ; Mustafa Kemak Ataturk este ales presedinte(1923-1938) ; din initiativa lui este realizat un amplu program de reforme vizand modernizarea vietii economice, sociale si politice a statului(abolirea sultanatului si a califatului, separarea puterii in stat, introducerea calendarului european). Turcia promoveaza o politica de neutralitate si prietenie cu toate statele(semneaza in 1934 a Intelegerii Balcanice cu Romania, Grecia si Iugoslavia). In cursul celui de-al doilea razboi mondial Turcia ramane neutra pana la 23 ianuarie 1945, cand declara razboi Germaniei si Japoniei. In urma loviturii de stat din Cipru din 15 iulie 1974, Turcia, invocand calitatea de putere garanta a statutului acestei tari, debarca trupe care ocupa pertea de nord-est a insulei, proclama ulterior, in mod unilateral, la 13 februarie 1975, « Statul federat turc al Ciprului ». In urma acestor actiuni, relatiile dintre Turcia si Grecia s-au deteriorat.

            Turcia este o republica prezidentiala, presedintele fiind  ales prin vot indirect de Adunarea Nationala pe o perioada de 7 ani.

            Cele doua parti, europeana si asiatica, au conditii naturale diferite. In partea europeana doua lanturi muntoase, Istrandza Daglari(in nord) si Tekir Dag(in sud), inchid o campie valurita drenata de Ergene, afluent al Maritei(Merin Nehri). Partea asiatica(Anatolia), mult mai extinsa, cuprinde un podis central rectangular inconjurat de lanturi muntoase spre nord, est, sud-est si sud-vest. Are mai multe diviziuni : Anatolia de Vest, cu podisuri prelungi, inalte, si coasta Marii Egee, adanc crestata, cu campii litorale(Bursa, Bergama, Izmir) formate din raurile Simav, Gediz, Kucuk Menderes ; Anatolia de Sud, cu Muntii Taurus care domina campia litorala, mai dezvoltata in cursul inferior al raurilor Seyhan si Ceyhan ; Anatolia centrala, cu numeroase depresiuni presarate cu mlastini si lacuri sarate(Tuz Golu, Beysehir Golu, Egridir Golu), cu platouri de lava si varfuir izolate ; Podisul Kars(14000-3000 m) ocupa estul tarii si este alcatuit in mare parte din platouri de lava si conuri vulcanice enorme, precum si din depresiuni tectonice. Muntii Pontici, ce separa pe 1 200 km Podisul Anatoliei de litoralul Marii Negre, sunt bine impaduriti, semeti, cu inaltimi ce cresc pe directia vest-est(alt. maxima in varful Kackar Dag-3937 m) si domina spre nord campii litorale fertile. Clima este variata, temperat-continentala in cea mai mare parte a teritoriului, cu ierni severe in Anatolia centrala si blande in sud si pe litoralul Marii Negre. Verile sunt fierbinti in toata tara(temp.medie in luna iulie atinge 25, 4°), iar precipitatiile sunt mai bogate in munti si reduse in restul tarii(Ankara-442 mm/an, Izmir-339 mm/an). Vegetatia este formata din paduri de pin de Alep, castan spaniol, maslini, stejar(in vest), paduri de mirt, lauri si fag oriental(pe tarmul Marii Negre), din stepe si pajisti alpine in Anatolia centrala si in Podisurile Armeniei. Fauna este si ea variata ; include printre altele fazani de Colchida, varani, hiene, sacali, mufloni, ibex, ursi bruni, vulpi, iepuri s.a.

            Statul turc are o economie in curs de dezvoltare, posesoare a unor insemnate bogatii de subsol, Turcia fiind unul din producatorii importanti de crom, cupru, plumb. Produce cereale, alune turcesti, arahide, bumbac, legume, citrice, etc.

REFERAT
CAPITALA: Ankara.
SUPRAFATA: Suprafata Turciei e de 815.000 kmp, impartita pe 2 continente 3% in Europa (Trakia) si 97% in Asia (Anatolia).
POPULATIE: 66 milioane de locuitori, majoritatea traind in: Istanbul, Ankara (capitala tarii), Izmir, Antalya si Bursa.
LIMBA OFICIALA: Turca.
ORA LOCALA: Aceeasi ora cu ora locala a Moldovei.
MONEDA: Lira turceasca.
TEMPERATURI MEDII: In aer in Iunie 25 C, Iulie 28 C, August 29 C, Septembrie 30 C.
APE: Cele mai mari rauri sunt Tigru si Eufrat, cel mai mare lac este Van.
CLIMA: Temperat-continentala in centrul tarii, mediteraneana in zona coastelor Marii Egee si Mediterana.
CIVILIZATII: Hitite, Frigiene, Liciene, Lidiene, Ioniene, Perse, Macedoniene, Romane, Bizantine si Otomane, toate au contribuit la istoria Turciei.
RELIGIE: Musulmana – 6% din populatia musulmana a lumii traieste in Turcia. Sarbatorile religioase se tin dupa calendarul islamic, care este cu 11 zile mai scurt decat cel gregrian si sunt doua la numar: Seker Bairam si Kurban Bairam.
BUCATARIA TURCEASCA e situata pe locul 3 in lume. Cafeaua turceasca vine din Etiopia si a fost introdusa in Istanbul de catre guvernatorul Yemenului in sec. 16. Bautura nationala este Raki, cunoscut si sub numele de “puterea Leului”. Mancare traditionala e kebab, borek, dolma, dulciuri ca baclava, rahat.
Marea majoritate a Turciei este compusa din teritoriul Asiatic al Anatoliei, o mare peninsula muntoasa. Capitala, Ankara, este localizata acolo. Restul Turciei ocupa sud-estul Europei. Aceasta regiune de dealuri fertile este casa orasului Istanbul, cel mai mare oras din Turcia. Turcia Asiatica si Turcia Europeana sunt separate de trei cai maritime de mare importanta strategica: Marea Marmara, Stramtoarea Bosfor si Stramtoarea Dardanele. Impreuna, ele formeaza singura cale pe apa dintre Mare Neagra si Marea Egee.
Oarecum dreptunghiulara ca forma, Turcia ocupa o suprafata usor mai mare decat statul Texas. Ca vecini are Marea Egee si Grecia la vest, Bulgaria la nord-vest, Marea Neagra la nord, Georgia, Armenia si Azerbaidjian la nord-est, Iran la est, Irac, Siria si Marea Mediterana la sud. Tarmul sau este vast si formeaza aproximativ trei sferturi din granita tarii.
Peisajele din Turcia sunt variate, de la campii fertile in nord-vest si sud-est la vai mari cu rauri in vest si munti inalti in est. In interiorul Asiatic, clima fluctueaza dramatic, cu ierni reci si pline de zapada si veri fierbinti si uscate. De-a lungul tarmului Marii Mediterane clima este mai putin dura, cu veri calde si ierni blande.
Locatia geografica unica a Turciei intre Europa si Asia a expus regiunea la diverse influente si a contribuit la evolutia sa istorica si culturala. Intr-adevar, Turcia a servit ca pod pentru mutarile oamenilor intre Asia si Europa de-a lungul istoriei. Turcia a folosit aceste influente diverse pentru a-si dezvolta propria identitate distinctive si o cultura bogat exprimata in arhitectura, arta, muzica si literature. Diversitatea ramane o marca a Turciei contemporane, in medul inconjurator, oameni si cultura. Credintele si practicile traditionale raman raspandite, in special in ariile rurale. Turcia este de asemenea o societate democratica care se modernizeaza rapid. Religia dominanta este cea islamista, si cei mai multi oameni vorbesc turca, limba nationala.
De secole, economia Turciei s-a bazat in principal pe agricultura. Azi, aceasta ramana un sector important al economiei turci si asigura locuri de munca pentru aproximativ 46% din angajatii Turciei. Totui, Turcia a trecut printr-o crestere considerabila in industrie si servicii-inclusiv finantele, transportul si serviciile profesionale si guvernamentale- de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial(1939-1945), in timp ce rolul agriculturii a scazut. Bunurile confectionate, in special textilele si imbracamintea, domina acum sectorul de export al tarii. Urbanizarea rapida a acompaniat aceasta transformare economica. Astazi, 75% din populatia Turciei traieste la orase, in comparate cu doar 21 % in 1950. Aproximativ 90 % din populatie traieste in partea Asiatica a Turciei si doar 10 % traieste in partea Europeana.
Istoria Turciei este lunga si plina de evenimente, cu o succesiune de popoare diferite etnic si cultural care au ocupat regiunea inca din antichitate.
Pamant si resurse:
Suprafata totala a Turciei este de 779,452 km patrati. Anatolia, partea de est a Turciei, formeaza aproximativ 97% din suprafata totala a tarii. Cea mai mare parte a Anatoliei este muntoasa si arida, cu exceptia unor mici campii de-a lungul tarmurilor marilor Egee, Neagra si Mediterana. Partea din sud-estul Europei formeaza restul tarii. Aceasta regiune este caracterizata de campii deluroase inconjurate de munti josi.
Multi dintre muntii Turciei sunt de origine vulcanica. Cutremurele sunt frecvente si uneori puternice, dand dovada ca regiune ramane seismic activa. Cutremure devastatoarea au lovit Turcia de mai multe ori in timpul secolului 20. In 1939 un cutremur a lovit orasul Erzincan si a omorat aproximativ 30 000 de oameni; un cutremur din 1999 a lovit langa orasul Izmit si a omorat mai mult de 15 000 de oameni.