Despre Islam - partea 1-a

Răspuns: Evenimentele de la 11 Septembrie 2001 au aruncat lumea întreagă, şi cu atât mai mult, poporul american într-o stare de criză. Este aproape imposibil de priceput cum de un eveniment relativ neînsemnat, în comparaţie cu măreţia acestei ţări, a aruncat pentru o clipă totul într-o stare de haos. Desigur, au murit mii de oameni şi noi am fost paralizaţi psihic în faţa televizoarelor, privind desfăşurarea 'live' a unui atac terorist fără precedent împotriva libertăţii, atac ce a dus nu numai la prăbuşirea celor doi zgârie-nori ai World Trade Center ci implicit şi prăbuşirea parţială a unei economii, a unor certitudini, a unei siguranţe cu privire la lumea viitorului.

Confruntaţi cu un duşman până acum bănuit de unii (care au avertizat dar care au fost consideraţi 'guri rele' şi 'hiper-sensibili' şi ca atare au rămas nebăgaţi în seamă), dar necunoscut de marea majoritate a americanilor, o mare parte a intelectualităţii a purces la cercetarea motivaţiei, religiei, forţelor ce au stat în spatele celor ce au efectuat atacul. Nu puţini dintre cei menţinaţi adineaori au purces la cercetarea religiei Islamului.

Intrebările la care vrem să găsim răspunsul sunt de genul: de ce un grup de oameni consideraţi 'religioşi' ar ataca în felul acesta mârşav un grup de oameni inocenţi? Care este motivaţia lor? Să fie oare vorba de ură? Si dacă este ură, ce anume a provocat-o? De ce ura împotriva guvernului american şi în ultimă instanţă, împotriva americanilor de rând?

Am auzit că atacanţii au fost musulmani: ce vrea religia lor? In ce cred musulmanii? In ce direcţie se îndreaptă? Ce se cere de la credincioşii musulmani? Si de ce unii dintre musulmani sunt mai violenţi decât alţii?

Putem începe deci prin a răspunde la ceea ce ştim despre Islam. De fapt 'ISLAM" este numele corect al religiei întemeiate de profetul musulman Mahomed, care a pretins că însuşi îngerul Gabriel i s-a arătat pentru a-i revela din partea lui Allah (Allah este numele arab pentru 'dumnezeu') această nouă religie. Numele de 'islam' provine de la un verb arab care înseamnă a se supune (în cazul religiei acesteia, desigur că a se supune voiei lui Allah). Musulman se referă la un practicant al religiei islamului.

Cartea de bază a Islamului este Sfântul Coran. Musulmanii cred că acesta este adevăratul Cuvânt a lui Dumnezeu şi cred atât de orbeşte lucrul acesta, încât au devenit deosebit de sensibili la orice conversaţie critică sau cercetătoare asupra Coranului; faptul acesta face dificilă abordarea unui dialog deschis cu ei.

Religia aceasta îşi are începutul pe la anul 610 d.Hr., an în care profetul Mahomed a început să fie vizitat de îngerul Gabriel care i-a adus revelaţia noii religii. Fiind un om fără educaţie şi care nu ştia să scrie, Mahomed a memorizat revelaţia care mai târziu a fost dictată discipolilor săi care au scris-o. Revelaţiile acestea au continuat până la moartea profetului Mahomed şi el susţinea că poate face distincţie între revelaţia primită şi propriile sale idei sau gânduri. Despre personalitatea lui Mahomed, cartea The World Religions aminteşte că profetul era predispus la religiozitate. Postea adesea, se retrăgea pentru meditaţie şi avea visuri revelatoare. Era generos, hotărât şi genial. Era un judecător viclean şi un conducător înăscut. Putea totuşi fi crud, răzbunător şi recurgea chiar şi la asasinat dacă era cazul. Era deosebit de senzual. Cu toate cele de mai sus, la moartea sa Mahomed a neglijat importanţa numirii unui succesor, fapt ce a dus la prima schismă a religiei când adepţii sau împărţit în două: gruparea mai redusă a şiiţilor şi mai numeroasă a sunniţilor.(J.N.D. Anderson, The World Religions, Grand Rapids: Eerdmans, 1966, pag. 54, 60).

Pornind deci acum 1400 de ani, Islamul a ajuns să fie une dintre religiile majore a lumii noastre: un miliard de oameni sunt musulmani, adică unul din şase! In Statele Unite sunt mai numeroşi decât Presbiterienii, Luteranii şi Episcopalienii la un loc. Aici exită 6 milioane de musulmani. Denominaţia creştină cu cei mai mulţi membri este cea a Southern Baptists. Ea numără 15 milioane de membri; musulmanii americani sunt deci jumătate cât Baptiştii Southern. Este una dintre religiile monoteiste, alături de Iudaism şi de Creştinism. Se găseşte în multe ţări şi culturi, domină scena politico-economică şi culturală a multor popoare şi putem spune că a ajuns să cucerească adepţi până în colţurile cele mai îndepărtate a pământului. Am auzit un pertinent comentariu ce căuta să facă deosebirea între aceste trei religii monoteiste amintite adineaori (regret că nu am reţinut numele comentatorului pentru a-l credita pentru gândul său); el spunea că Iudaismul este politic dar nu este misionar. Creştinismul nu este politic, dar este misionar. Islamul este şi politic, şi misionar. Musulmanul crede că religia sa trebuie să fie unica religie a lumii, pentru că este unica religie reală revelată de Allah profetului Mohamed.

Cu toată aparenţa de monolit a religiei acesteia, trebuie să apreciem totuşi că Islamul celor din China nu este la fel cu al negrilor din Africa, cu al arabilor sau cu al negrilor din America. Musulmanii se deosebesc unii de alţii prin credinţe, practici şi comportament. Ceea ce îi uneşte este credinţa în Allah şi în profetul său, Mahomed. Mai ales acum după evenimentele de la 11 Septembrie a.c. ni se pare multora că musulmanii sunt oameni violenţi, ostili, opuşi culturii şi civilizaţiei. Trebuie să precizez aici că am o mulţime de colegi arabi şi sunt cu toţii musulmani. I-am cunoscut ca oameni paşnici, iubitori şi ospitalieri. Apropo de precizarea anterioară, sunt mulţi oameni care asociază termenul de 'musulman' cu cel de 'arab'. Dar arabii sunt numai una dintre cele cinci familii majore de musulmani din lume.

Religia Islamului este destul de complexă şi complicată, în special pentru mintea occidentalului. Unii chiar au considerat ideologia Islamului obtuză, obscură şi iraţională. Invăţăturile Islamului sunt bazate pe cultura arabă a secolului al 7-lea, incorporează materiale existente în cultura şi civilizaţia arabă dinainte de Mahomed, şi conţin o ideologie împotriva oprimării şi o religie care impune prin forţă politică, socială sau armată (dacă este cazul) învăţături şi legi morale. Să nu uităm că Mahomed a fost un războinic şi om al vărsării de sânge (cu totul deosebit de Isus Christos sau Moise de exemplu, care au fost remarcaţi pentru blândeţea şi păşnicia lor, şi chiar deosebit de orice alt întemeietor de religie sau sistem moral, cum ar fi Budha, Confucius, etc). Islamul doreşte să stabiliească pe pământ o teocraţie, cu Allah la conducerea unei societăţi în care nu este nici o separare între religie şi stat. Cetăţenii acestei societăţi ar fi cu totul supuşi lui Allah ( a fi musulman după cum am arătat adineaori, înseamnă a fi supus lui Allah; mulţi musulmani se declară a fi Abd-Allah, adică 'robii lui Allah').

Teocraţia aceasta este aplicată prin conducătorii religios-politici, priviţi adesea ca nişte trimişi speciali ai lui Allah (Ayatolahul Khomeini a fost adesea supranumit de către musulmani ca fiind 'semnul lui Allah'). Si pentru că am amintit de Khomeini şi revoluţia sa din Iran, putem aici să amintim şi de talibanii Afganistanului, pentru că aceste două exemple ne vor arăta ceva deosebit de real şi de înspăimântător în acelaşi timp despre Islam: când acesta cucereşte o familie, un cămin, o societate, un popor, atunci controlează totul. Intreaga viaţă devine supusă legilor Coranului. Rolul Creştinismului în Occident este deosebit: acesta poate influenţa legislaţia, de exemplu, dar nu poate impune legi morale obligatorii cetăţenilor ţării în care există. In ţările musulmane, viaţa este controlată de legile Islamului. A te opune lor este se pedepseşte cu cruzime şi asprime.
(va urma).
Sursa: ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI

Despre Islam - partea a 2-a

Iudaismul, Creştinismul şi Islamul împărtăşesc câteva trăsături comune, care nu se regăsesc în religiile Orientului, în Hinduism, Budism, Confucianism sau Taoism. Să încercăm să delimităm câteva dintre aceste asemănări.

A. Ele sunt religii istorice. Fiecare dintre ele are pretenţia că Dumnezeu a acţionat în mod decisiv în istoria omenirii. Desigur că felul de acţionare al lui Dumnezeu diferă la cele trei religii. In Iudaism, Dumnezeu a intervenit pe vremea când evreii erau robi în Egipt şi când prin Moise Domnul a spus lui Faraon să lase pe poporul Său să plece. In Creştinism, intervenţia majoră a lui Dumnezeu a fost cu ocazia încarnării Fiului Său, Domnul Isus Christos. In Islam, intervenţia majoră a lui Dumnezeu în istorie a fost prin profetul Mahomed, care a trăit între anii 570-632.

Islamul incorporează parţial iudaismul şi creştinismul (cel puţin teoretic). Ei consideră că Moise a fost un profet al lui Dumnezeu; prin Moise a dat Dumnezeu Legea. Isus a fost şi el un profet, un prieten al lui Dumnezeu. Când Isus a promis că va trimite un alt Mângăietor, deşi noi ne gândim la Duhul Sfânt, Isus s-a gândit la Mahomed.

B. Toate cele trei religii sunt textuale - adică scripturale. Au cărţi sfinte, cu alte cuvinte. In Iudaism este Tora sau Legea. In Creştinism este Biblia. Islamul are Coranul. Acum există mari diferenţe între felul în care operează cărţile sfinte în fiecare dintre aceste religii. Coranul, cred musulmanii, a fost dat lui Mahomed de către îngerul Gabriel pe parcursul a mai multor ani, şi a fost dat în limba arabă. Astfel cartea este o transcriere directă (copie) a unei cărţi din ceruri, deci este o carte divină. Dintr-un anumit punct de vedere, musulmanii privesc Coranul asemănător felului în care creştinii privesc pe Domnul Isus Christos: adică, imaginea expresă a lui Dumnezeu, Cuvântul (LOGOS) al lui Dumnezeu. Implicaţia este şi aceea că în Islam se crede că nu poate exista o traducere a Coranului. Adică, orice traducere va fi inexactă şi nu va exprima exact cele spuse, deci traducerile existente nu au autoritate.

Nu-i vorbă că şi unii dintre creştini au păreri asemănătoare despre Biblie. Grecii Ortodocşi consideră că numai Septuaginta, versiunea grecească a Bibliei este cea adevărată. Catolicii au crezut mulţi ani că numai Biblia în limba Latină este bună şi doar slujbele în acea limbă au efect, sunt veritabile. Unii evanghelici Americani cred că numai versiunea King James este valabilă. Dar în principiu, creştinii cred că Biblia poate (şi chiar trebuie) să fie tradusă în orice limbă de pe faţa pământului, deoarece mesajul ei poate (şi trebuie) să pătrundă şi să transforme orice cultură şi civilizaţie. Deşi revelaţia scripturilor a fost dată unor vorbitori de limbă ebraică, aramaică şi greacă, ea poate fi tradusă şi adevărul ei poate fi transmis în orice limbă.

C. Toate cele trei religii sunt teologice. Ele duc undeva, au un scop, o ţintă. Viaţa nu este doar un ciclu de reîncarnări, nu este doar o rutină a ceea ce a fost acum câteva secole. Istoria are un început, Dumnezeu a intervenit în istorie într-un anume fel, şi istoria se îndreaptă către un final care va constitui punctul culminant când Dumnezeu va aduce istoria la un sfârşit.

Consideraţii Istorice.
Mahomed (numele lui înseamnă lăudat) s-a născut la anul 570 în Mecca, în Arabia. Tatăl lui s-a numit Abdulah (robul lui Allah) şi mama sa se numea Amina. Tatăl a murit înainte de naşterea lui Mahomed, mama când băiatul avea 6 ani. Astfel, Mahomed a ajuns în grija bunicului Abdul Mottaleb care murind şi el la scurtă vreme, l-a lăsat pe copilul Mohamed în grija unchiului său, Abu Talib. Familia lui Mahomed făcea parte dintr-un puternic trib arab, numit ~uraish. La vârsta de 25 de ani Mahomed s-a căsătorit cu o văduvă bogată în vârstă de 40 de ani pe nume Kadisha. Cei doi au locuit în Mecca şi prin intermediul soţiei sale Mahomed a fost introdus în înalta societate a Meccăi, unde a cunoscut situaţia politică şi religioasă a ţării sale.

Oamenii din Arabia se închinau la diferite zeităţi. Mecca era un oraş de pelerinaj unde exista o clădire cubică (Ka'aba) cunoscută sub numele de 'casa lui Allah'; tradiţia spunea că Avraam a fost cel ce a zidit clădirea împreună cu fiul său Ismael. +n mijlocul clădirii era plasată 'piatra neagră', un meteorit pe care pelerinii îl sărutau după ce înconjurau clădirea de 7 ori. Mahomed a adoptat practica pelerinajului la Mecca, la Ka'aba şi sărutarea 'pietrei negre'. De asemenea clădirea era plină de imaginile şi reprezentărilor mai multor zeităţi.

Mahomed obişnuia să se retragă pentru meditaţie într-o peşteră din muntele Hira, aşezat la circa trei mile la nord de Mecca. Pe la anul 610, când Mahomed era în vârstă de 40 de ani, cu ocazia uneia dintre meditaţiile sale a avut o viziune: i s-a arătat un înger (pe care Mahomed l-a identificat ca fiind arhanghelul Gabriel). Ingerul i-a poruncit să-şi deschidă gura şi să înceapă să recite. La întrebarea că ce să recite, Gabriel i-a spus: Recită, în numele Domnului care a creiat, care a creiat pe om din haine de sânge. Recită şi ai în vedere că Domnul este foarte generos şi a învăţat prin scrieri, a învăţat pe om prin scrieri lucruri care nu erau cunoscute(Sura 96:1-5).

Experienţa aceasta l-a lăsat pe Mahomed foarte încurcat şi nedumerit. Să fie mesajul acesta de la Allah, dumnezeul pe care arabii îl credeau dumnezeul suprem? Până acum arabii nu avuseseră nici un profet. Mahomed a împărtăşit experienţa sa cu soţia sa care l-a convins că el este alesul lui Allah de a fi profet, un apostol (rasoul) al poporului. Dealungul lunilor şi anilor în care a primit revelaţiile, Mahomed a fost foarte deprimat, gata să se sinucidă nu o dată. Revelaţiile le primea pe diferite căi: ba vedea un înger, ba auzea o voce, ba avea un vis. După primirea fiecărei revelaţii Mahomed cădea la pământ în convulsii şi făcea spume la gură. Mesajele le primea în limba arabă, dar Mahomed era fără educaţie, de aceea mesajele au fost scrise mai târziu de discipoli ai lui după discursurile sale. Lipsa de educaţia a lui Mahomed este folosită de musulmani ca un argument în favoarea originii divine a cărţii, deoarece un om ca Mahomed nu ar fi putut inventa un astfel de mesaj.

Curând după aceea, Mahomed a început să predice poporului că Allah este singurul Dumnezeu, că el este profetul lui Allah, şi că oamenii trebuie să lepede alte zeităţi şi să se închine numai lui Allah. Primii urmaşi ai săi au fost cei din propria sa familie: soţia sa, fiul lor adoptat (Zaid) şi un văr, Ali. Mişcării i s-au mai adăugat circa o sută de oameni de origine umilă puţin mai târziu. Gruparea a fost persecutată de către nobilimea din Mecca care nu voia să abandoneze zeităţile Ka'abei, dar din cauza protecţiei unchiului Abu Talib, nu i-au putut face nimic lui Mahomed.

Unchiul cât şi soţia lui Mahomed au murit în anul 620. Mahomed s-a căsătorit cu văduva unui fost urmaş de-al său, precum şi cu fetiţa de 7 ani Aisha, fiica prietenului său Abu Bakr. Neavând nici un progres real cu religia sa aici în Mecca, Mahomed s-a hotărât să se mute la 280 de mile în nordul Meccăi în oraşul Iatrib (mai târziu va deveni Medina, sau cetatea profetului). Migraţia aceata se numeşte în arabă Hijra şi a început la 24 septembrie, 622. Calendarul musulman începe cu această dată. De prin anul al doilea în Median viaţa a început să fie grea din cauza lipsurilor materiale. Atunci profetul a primit o nouă revelaţie: O profetule, luptă-te din răsputeri cu necredincioşii şi fii ferm împotriva lor! (Sura 9:73). Cu această aprobare divină, Mahomed a început să atace caravanele duşmanilor săi. Primul atac a adus victoria şi încurajat de aceasta, Mahomed a atacat o caravană mai mare. Cu numai 350 de oameni înarmaţi a biruit o apărare de peste 1000 de inamici (veniţi din Mecca). Biruinţa aceasta i-a întărit convingerea că Allah este cu el şi că lupta aceasta este calea lui Allah. Prăzile se împărţeau egal între oamenii lui Mahomed, după ce profetul reţinea 1/5 din toată prada.

La împotrivirea unor evrei, care nu concepeau că Mahomed este profetul lui Dumnezeu, câteva triburi de evrei au fost atacate, şi au fost masacraţi 1000 de bărbaţi din tribul Banu ~uraiza. Femeile şi copii au fost vânduţi ca robi şi prăzile au fost împărţite între mahomedani.

In anul 628 între reprezentanţii tribului ~uraish din Mecca şi Mahomed s-a semnat un armistiţiu de 10 ani prin care se cădea de acord ca să nu se mai lupte între ei. Acordul stipula că Mahomed şi credincioşii lui puteau să viziteze Mecca şi să se închine acolo. La doi ani după semnarea acordului, însoţit de o armată de zece mii de oameni, Mahomed atacă Mecca şi ia oraşul sub stăpânire. Idolii din Ka'aba sunt distruşi şi câţiva oameni sunt executaţi. De-acum, Mahomed devine liderul nedisputat al Arabiei şi Mecca devine capitala noii religii. Una dintre revelaţiile precedente care spunea că nu trebuie să fie nimeni forţat la noua religie (Sura 2:256) a fost modificată printr-o (convenabilă) revelaţie ulterioară care spunea că cei ce se închină altor dumnezei trebuie omorâţi (Sura 9:5); celelalte triburi din Arabia nu au avut de ales decât între două alternative: să moară sau să se convertească. Si s-au convertit. Peste trei secole, Islamul devine o religie ce se extinde peste trei continente, un imperiu ce absoarbe diferite civilizaţii şi culturi. La anul 632 (al zecelea an de la Hijra) profetul moare; nelăsând nici un conducător, apare prima diviziune majoră în religia musulmană, din care rezultă două secte mai mari: Siiţii şi Sunniţii.

Califii , urmaşii lui Mahomed, conduc oraşe şi asigură dominaţia şi expansiunea Islamului atât în Arabia cât şi în alte părţi ale lumii. Califii sunt mai mult figuri politice decât religioase. Primul calif, Abu Bakr uneşte sub conducerea sa toate triburile arabe împrăştiate la moartea prematură a profetului. Sub Omar, al doilea calif (634-644) începe o expansiune fenomenală ce va dura 100 de ani. Oştirile Persiei şi ale Bizanţului sunt înfânte. Armatele musulmane cuceresc Irakul şi Iranul zilelor noastre, Bukhara şi Samarkandul, apoi ajung în Punjab. Cuceresc aproape tot teritoriul vechiului Imperiu Roman (cu excepţia Anatoliei). Cuceresc Siria (Damasc era capitala Dinastiei Umayyad, 661-750), Egiptul, trec prin Africa de nord în Europa unde cuceresc mare parte din Spania. La anul 732 la bătălia de la Tours (Franţa) armatele lui Charles Martel opresc expansiunea musulmană.

După asisanarea celui de-al treilea calif, Othman (656), tensiunea din sânul comunităţii musulmane creşte şi astfel erupe războiul civil. iiţii, discipoli ai celui de-al patrulea calif (Ali, verişor şi ginere al lui Mahomed) se opun cu putere tribului Umayyad (din care a fost cel de-al treilea calif). Ali este asasinat în 661 şi lupta continuă între urmaşii Ummayazilor şi între Kharijiţi (discipoli ai lui Ali). In 680, Yazid fiul califului Mu'awijah din Dinastia Umayyad îl masacrează pe Hussein, fiul lui Ali şi întreaga sa familie. iiţii sărbătoresc evenimentul acesta în fiecare an în timpul sărbătorii lor din luna Moharram.

După declinul Dinastiei Umayyad (750), o nouă dinastie urmează la conducerea lumii musulmane: Dinastia Abbasidă (750-1258). Bagdadul este capitala acestor califi şi prin intermediul lor Islamul cunoaşte o nouă dimensiune politico-religioasă. Bogăţia Islamului creşte considerabil, imperiul lor experimentează o renaştere în domeniile artelor, educaţiei, ştiinţei, comerţului şi al legilor. Este perioada de apogeu a Islamului, deşi către sfârşitul secolului al zece-lea, califii îşi pierd puterea şi Imperiul este împărţit în zone de influenţă a unor guvernatori locali şi generali de război. Faptul acesta este urmat şi de împărţirea vederilor politice şi religioase.

Mongolii cuceresc Bagdadul la 1258; dar cei cuceriţi îşi convertesc cuceritorii (mongoli şi tătari) şi astfel Islamul renaşte din nou. Intre secolele al 15-lea şi al 18-lea Islamul cunoaşte expansiunea în nou zone geografice ale lumii. Trei Imperii ajută la expansiunea Islamului: Imperiul Mughal în India, Safavieh în Iran şi Otoman în Turcia. +n timpul acestor imperii Islamul se întinde în noi teritorii din Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Turcia şi Asia Centrală. Cel mai agresiv dintre aceste imperii a fost cel Otoman (istoria noastră a românilor este plină de eroismul domnitorilor din sudul şi estul ţării care au ţinut piept expansiunii otomane prin România către, în ultimă instanţă, întreaga Europă. Otomanii au fost cei ce au atacat şi au contribuit la prăbuşirea imperiului Bizantin. La 1453, Constantinopolul, capitala Bizanţului cade după un îndelungat asediu şi devine Istambul, capitala Imperiului Otoman. Sub Suleiman cel Mare (1520-1566) Imperiul Otoman cucereşte Balcanii (cu excepţia Muntenegrului şi a unei porţiuni din coasta Dalmaţiei). Ajunge până în Ungaria, Marea Neagră, Armenia, Georgia, Valea Eufratului, Siria, Palestina, Egipt, Maroc. Expansiunea spre Vest se opreşte la porţile Vienei (1529) dar se întinde către Arabia şi Irak. Majoritatea dintre locurile noi cucerite de musulmani au fost convertite de la creştinism la islam şi de cele mai multe ori cu forţa. Dacă părinţii refuzau să se convertească, erau ucişi în faţa copiilor, copii erau luaţi robi şi umpleau haremurile cuceritorilor (fetele) sau rândurile armatelor musulmane (băieţii). Bisericile au fost transformate în moschee.

Imperiul Sfavieh cade în secolul al 18-lea, Imperiul Mughal în al 19-lea. Otomanii rămân puternici pe parcursul a 150 de ani. Viena rezistă unui nou atac la anul 1683. Otomanii sufere până la 1699 mai multe înfrângeri din partea Sfintei ALianţe (Austria, Polonia, Veneţia şi Rusia). Grecia cucereşte independenţa la 1829, Algeria este ocupată de francezi la 1830. Imperiul Otoman este abolit la 1922 şi se naşte Republica Turcia.

Statele musulmane sunt colonizate de europeni în secolele al 18-lea şi al 19-lea. Pe la 1900 erau numai câteva state musulmane ne-dominate de Occident. Britanicii şi francezii au preluat controlul unai mari părţi din lumea dominată de Islam. Cu toate acestea, coloniile trăiesc puţin şi înainte de al doilea război mondial fostele colonii îşi recâştigaseră independenţa. După război, mare parte din statele acestea se alătură Naţiunilor Unite.
(va urma).
Sursa: ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI

Despre Islam - Partea a 3-a

Expansiunea Islamului a continuat şi în secolul al douăzecilea. Multe dintre statele aderente la Islam au un subsol bogat în zăcăminte minerale, în special în petrolul atât de necesar dezvoltării economice din Occident. Numai embargoul din 1973 a scuturat Occidentul până la trezire, arătându-i ce pârghie economică puternică stă în spatele politicii şi economiei acestor state islamice. Diferite democraţii din vest suportă diferite dictaturi din lumea Islamului pentru interese economice naţionale sau/şi personale. Numai că deşi banii Occidentului sunt bineveniţi, cultura occidentală devine o ameninţare la legea Islamului: oamenii de rând ar putea aspira la libertate şi s-ar putea să iasă de sub asuprirea constângerii religiei Islamice şi aceasta ar fi de nedorit pentru clasa conducătoare.

In multe dintre statele musulmane a fost astfel necesară o mişcare de înviorare a religiei fapt care a dus la dezvoltarea extremismului (sau fundamentalismului cum i se mai spune) islamic. Două personalităţi de seamă a două state islamice şi anume, Anwar Sadat din Egipt şi Reza Pahlavi Aryamer din Iran cad victime acestor mişcări; cel dintâi îşi va pierde viaţa, al doilea va fugi în exil. Rezultatul mişcării de înviorare a Islamului a dus la apariţia unor state teocratice: Sudanul, Iranul şi Afganistanul sunt exemple a acestor transformări. Produsele secundare al mişcării au fost (şi sunt) terorismul, intoleranţa şi exportul de revoluţie. Revoluţia islamică a Iranului sub Ayatolahul Khomeini în 1979 a dat şi mai mult avânt mişcărilor musulmane radicale. Ca să nu mai vorbim de alte situaţii care au contribuit la aceasta, cum ar fi frecuşurile dintre palestinieni şi evrei, ocuparea Afganistanului de către sovietici şi aspiraţiile imperiale ale lui Saddam Hussein al Irakului.

Expansiunea Islamului se mai datorează pe lângă factorii amintiţi mai sus şi masivei emigrări a musulmanilor către Occident. (Trebuie să menţionăm aici că acest autor aderă la conceptul că religia influenţează dezvoltarea economico-socială a ţărilor. Pornind de la zero către sută la sută, avem ţările cu religii animiste şi păgâne, apoi budism, confucianism, islam şi în cele din urmă iudeo-creştinism. Chiar şi diferitele forme de creştinism au diferite influenţe asupra dezvoltării sus-menţionate. Astfel, ţările cu preponderenţă ortodoxă sunt mai puţin dezvoltate decât cele catolice, care la rândul lor sunt mai puţin dezvoltate decât cele cu puternică influenţă reformată). Islamul a produs o societate retrogradă, cu o populaţie înapoiată din mai toate punctele de vedere; de aceea musulmanii au emigrat către occident unde au dorit să beneficieze de efectele dezvoltării economice datorate printre altele şi religiei creştine, care este o religie dinamică. Apostolul Pavel spunea: Ai fost chemat când erai rob? Să nu te nelinişteşti de lucrul acesta; dar dacă poţi să ajungi slobod, foloseşte-te! (1 Corinteni 7:21). Este ironic faptul că musulmanii doresc să emigreze pentru a beneficia de dezvoltarea vestului, pe care apoi doresc să-l convertească la religia care i-a făcut să rămână atât de în urmă!
Oricum, numărul musulmanilor din unele ţări occidentale (Franţa, Anglia, Olanda şi chiar Statele Unite) depăşeşte cu mult pe cel al altor minorităţi religioase. In Franţa musulmanii sunt mai numeroşi decât toţi protestanţii la un loc. In 1945 nu era decât o singură moschee în Anglia. La sfârşitul lui '89 erau peste o mie. Trei sute dintre clădirile transformate în moschee au fost la origine biserici. In unele dintre republicile membre aleComunităţii Statelor Independente (foste membre ale Uniunii Sovietice) în ultimii zece ani s-au construit peste cinci mii de moschee. Musulmanii din Kenya au ambiţia declarată de a construi o moschee la fiecare zece kilometri, indiferent de faptul că sunt sau nu musulmani în zona respectivă. Islamul cunoaşte cea mai rapidă creştere de pe faţa pământului, fiind depăşită numai de creştinism.

Islam şi Violenţa.

De la începuturi şi până astăzi, Islamul a fost asociat cu violenţa. Amprenta Islamului asupra istoriei este sângeroasă. Islamul nu numai că a fost introdus prin violenţă ci şi are violenţa ca un modus vivendi. Relaţia dintre musulmani şi musulmani, sau dintre musulmani şi restul lumii este o relaţie bazată pe teroare. Mulţi musulmani încearcă să inducă în eroare restul lumii, afirmând că ISLAM este identic cu SALAM şi ambele cuvinte înseamnă unul şi acelaăi lucru: PACE. Afirmaţia este falsă şi vorbitorii limbii arabe ştiu aceasta.

ISLAM înseamnă 'supunere' şi este un cuvânt derivat din infinitivul SALAMA. SALAM este derivat din acelaşi infinitiv şi înseamnă "pace". De asemenea, SALIMA care înseamnă 'a fi salvat de la'. Salama mai înseamnă însă şi 'a înţepa ca un şarpe' şi 'a tăbăci cum ai tăbăci pielea'. Să însemne oare ISLAM şi a înţepa ca un şarpe, sau a tăbăci? Nici un musulman nu revelează această asemănare, deoarece în încercarea de a re-împacheta ISLAMUL pentru a-l face acceptabil, se spun adevăruri numai pe jumătate, şi orice adevăr pe jumătate este minciună.

Mohamed obişnuia să scrie scrisori şefilor de triburi sau domnitorilor din ţările învecinate, şi toate scrisorile sale începeau cu aceste două cuvinte: Aslem, Taslam. Semnificaţia acestor cuvinte, care se trag şi ele din infinitivul SALAMA este următoarea: Predă-te şi vei fi în siguranţă. Salutul nu este atât o liniştire sau încredinţare a adresantului cu privire la iminenţa păcii, ci o ameninţare, care s-ar putea mai bine traduce prin: supune-te sau mori. Coranul spune chiar şi despre cei ce au lepădat credinţa musulmană: dacă ei se leapădă, pune mâna pe ei şi ucide-i oriunde-i vei găsi (Al-Nisaa 4:89).

Unul dintre cele mai sângeroase regimuri a fost cel al lui Khomeini în Iran. Brutalitatea a fost denunţată până şi de unii dintre membri mai proeminenţi ai regimului său. Primul preşedinte al primei Republici Islamice după ce a trebuit să fugă din ţară, a scris din exilul său de la Paris, adresându-se conaţionalilor săi: ridicaţi-vă şi rezistaţi! Răsturnaţi acest regim care s-a dovedit a fi mai sângeros decât monarhia! Brutalitatea acestui regim în lupta sa cu Mujahedinii (o organizaţie islamică fundamentalistă cu o ideologie de stânga, care a luptat împotriva şahului Iranului) a fost atât de grozavă încât hârtia nu suportă descrierea ororilor.

Pentru un musulman, a muri sau a ucide pentru cauza Islamului nu este numai o cinste ci şi un fel de a place lui Alah. Este unul dintre modurile în care musulmanul poate fi sigur că a ajuns mântuit (în Islam, mântuirea se dobândeşte prin fapte şi a-şi pierde sau a lua viaţa pentru Alah este fapta supremă pe care o poate face un musulman). De exemplu, la apelul televizat lansat de Khomeini pentru recrutarea de voluntari, s-au prezentat peste zece mii de băieţi cu vâsta medie între 12 şi 13 ani. Supranumiţi basiji ("mobilizaţi" în arabă), tinerii aceştia au fost folosoţi pentru a curăţa terenurile minate cu propriile lor trupuri. In alte ocazii, ei au scurtcircuitat garduri electrice aruncându-se în sârma cu înaltă tensiune. Mii de băieţi au murit astfel, având o cheiţă legată la gât, cu care chipurile vor deschide porţile paradisului (beheşt) după sinucidere. Un alt tânăr luptător împotriva Irakului a lăsat următoarea scrisoare: "Nunta mea este pe linia întâi a frontului şi mireasa mea este martirajul. Predica va fi rostită de mugetul puştilor. In vederea acestei ceremonii mă voi îmbrăca în sânge. Mireasa mea, martirajul, va da naştere fiului meu, libertatea. Iţi las în îngrijire fiul meu. Păstrează-l bine"

Mişcările extremiste ca Jihad, Mujahedin, Hamas, Hezbollah (partida lui Dumnezeu), Amal şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei alături de alte câteva zeci de organizaţii au demonstrat că violenţa nu este ceva sporadic, ocazional şi izolat în lumea Islamului ci este esenţial şi parte integrantă din religie. Mohamed Taki Moudarrissi, unul dintre liderii mişcării AMAL a declarat: "Eu pot aduna într-o săptămână 500 de credincioşi gata să se arunce în operaţii sinucigaşe. Nu-i va opri nici o graniţă".

Afirmam undeva mai sus că teroarea este metoda folosită nu numia între musulmani şi restul lumii ci şi între musulman şi musulman. FRICA este metoda folosită pentru a şantaja, manipula şi controla pe musulmani. Islamul ţine pe oameni sub forţa fricii. De la Mahomed şi până astăzi oamenii au fost şantajaţi prin intermediul fricii şi ameninţării şi astfel au fost aduşi în supunere faţă de Alah. Gadafi, Saddam Hussein şi alţii asemenea lor au instituit regimuri de teroare şi miilor de 'supuşi' le este frică de 'stăpân'.

ISLAMUL IN AMERICA.

Islamul a devenit religia cu creşterea cea mai rapidă în America. Peste 6 milioane de americani pretind că sunt musulmani. Evenimentele de la 11 Septembrie 2001 au făcut ca interesul faţă de această religie sau acceptarea islamului să crească sensibil. Bibliotecile şi internetul au fost invadate de cititori curioşi să afle despre islam. Am citit undeva (sursa îmi scapă) că peste 50% din cei sondaţi au fost favorabili acestei religii.

Printre factorii care au dus nu numai la apariţia ci şi la înmulţirea musulmanilor în America, putem aminti următorii:
1. Imigraţia.
Din 1965 (anul ratificării de către preşedintele L.B. Johnson a Actului Imigrării) până în zilele noastre Statele unite au fost ţinta multor imigranţi musulmani. Ei au venit din diferite ţări. Cel mai recent val a fost din zona de confruntare din Iugoslavia. In decadele trecute, din Afganistan (luptătorii anti-comunişti au fost primiţi cu braţe larg deschise de preşedintele Reagan), din Iran (după ridicarea la putere a lui Khomeini au venit peste două milioane de iraniei educaţi), Liban precum şi din alte ţări. Oraşe mari, ca New York, Los Angeles, Chicago, Dallas, etc., au devenit centre pentru masive concentrări de musulmani. In New York trăiesc peste 2,5 milioane; cartiere întregi din Brooklyn sau Bronx aparţin musulmanilor. Scoli musulmane şi moschee pentru închinare apar pretutindeni.

Coloana vertebrală a multora dintre aceste şcoli şi moschee este ajutorul financiar al unor ambasade a unor ţări musulmane. Arabia Saudită a cheltuit de la 1973 încoace peste 87 miliarde de dolari pentru răspândirea Islamului în SUA şi în general în lumea occidentală. Alte ţări sunt Iran, Irak, Libia şi Kuwait.

2. Rata naşteriilor.
Din punct de vedere a tradiţiei culturale, familiile musulmane au mulţi copii. Generaţiile de urmaşi sunt învăţaţi cu grijă religia islamică.

3. Convertirea la Islam a multor americani de culoare.
Majoritatea celor ce se convertesc la Islam din SUA sunt oameni de culoare. Ciudat este că peste 80% dintre aceştia au fost crescuţi în biserici creştine. Majoritatea negrilor musulmani sunt suniţi şi printre cei mai proeminenţi amintim Nation of Islam al lui Louis Farrakhan.
(va urma).
Sursa: ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI

Despre Islam, Partea a 4-a

ISLAMUL IN STATELE UNITE (continuare)…

Răspândirea mahomedanismului în Statele Unite a început la 1913. Se crede că Timothy Drew Ali, care a întemeiat The Moorish Science Temple în New Jersey ar fi fost primul american convertit la Islam şi cel ce a introdus mulţi americani de culoare în această religie. Din grupul acesta au rezultat diferite mişcări, cum ar fi şi Nation of Islam, întemeiată de W. D. Fard (Fard Muhammad) la 1930 în Detroit. Printre altele, Fard învăţa că primii stăpânitori ai pământului au fost negrii. Albii i-au răpit şi i-au adus la o viaţă de sclavagism în Statele Unite. Fard credea că negrii trebuie să se convertească la religia lor originală (Islamul), să vorbească limba originală (araba) şi să-şi schimbe numele în nume musulmane.

Fard credea că albii nu aparţin rasei umane, nu sunt o creaţie a lui Dumnezeu ci a diavolului. Albii şi restul raselor de altă culoare decât neagră sunt rezultatul unui experiment desfăşurat în Insula Patmos de un om de ştiinţă negru, pe nume Yakub. Albilor li s-a dat şase mii de ani de stăpânire a pământului, timp în care negrii vor fi într-o stare de "adormire". Acum, Alah a venit la poporul său în persoana lui Fard pentru a-i trezi. In cele din urmă albii vor fi stârpiţi şi pământul va deveni un paradis al negrilor în care va domni egalitatea şi dreptatea.

Fard a dispărut în mod misterios în 1934 şi locul său a fost luat de Elijah Muhammad. Elijah se convertise la mahomedanism şi era fiul unui pastor baptist. Organizaţia preluată de el se extinde şi printre altele, Elijah învaţă că într-adevăr Alah s-a arătat în persoana lui Fard şi că el, Elijah este un prooroc al lui Alah. Nation of Islam devine o organizaţie puternică cu conducere formată în exclusivitate din negri, şi relativ suficientă de sine. Se stabilesc şcoli şi universităţi musulmane. Au chiar şi o armată ptoprie, Fruit of Islam. Desigur că în aceste condiţii organizaţia vine în atenţia autorităţilor de la Washington ca periculoasă şi este monitorizată de FBI. Elijah moare în 1975 şi este succedat la putere de fiul său, Imam Muhammad. Noul lIder face transformări radicale: armata naţiunii este dizolvată şi ideologia învăţată este în mare parte cea a suniţilor. Nation of Islam pierde o mulţime de membri şi putere.

Următorul pas considerabil în evoluţia lui Nation of Islam este apariţia lui Louis Farrakhan. Suporter al lui Jesse Jackson în cursa acestuia pentru preşedinţie în 1984 şi 1988, prin conecţiile sale în Siria Farrakhan îl ajută pe Jackson să intermedieze eliberarea pilotului american Lt. Robert Goodman Jr la 3 ianuarie 1984. Talentatul musician Louis Farrakhan s-a născut la 1933 în Bronx, New York. La 1955 ajunge în contact cu Elijah Muhammad şi va abandona cariera muzicală pentru a se dedica religiei. Serveşte ca locotenent apoi devine căpitan în armata naţiunii. Farrakhan serveşte şi ca clericul moscheii din Boston.

După moartea lui Elijah, Farrakhan nu este satisfăcut de noua direcţie a ideologiei naţiunii sub conducerea lui Imam Muhhammad. Chiar afirmă în 1977 că intenţia lui Elijah nu a fost ca Nation of Islam să urmeze o cale a ortodoxismului islamic şi ca atare el, Farrakhan promite să restabilească naţiunea pe premisele orientării originale. Sub conducerea charismaticului Farrakhan organizaţia va câştiga mulţi adepţi în ultimii ani, mai ales datorită propovăduirii conceptelor de black pride şi black empowerment.

Printre elementele ce fac propice avansarea islamului în sânul comunităţilor negrilor sunt şi: segregaţia, nedreptatea socială, brutalitatea poliţiei, sărăcia şi viaţa decadentă din ghetourile negrilor. Pentru Farrakhan şi Malcolm X (lider musulam de culoare care a fost asasinat în 1964), Islamul este mediul prin care negrii pot experimenta eliberarea de sistemul nedrept în care trăiesc. Islamul le oferă platforma de care au nevoie pentru a-şi face auzită vocea nemulţumirii. Violenţa Islamului, faptul că religia aceasta pretinde ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, că este drept şi necesar să te răzbuni, să te ridici cu forţa împotriva opresorului, că admite rebeliunea şi vărsarea de sânge, a ajutat la proliferarea ei în sânul comunităţilor negrilor din SUA.

Creştinismul este dispreţuit de musulmani ca fiind o religie a celor slabi, care nu vor să se răzvrătească, să se răzbune şi să ucidă. Cei ce vor să întoarcă obrazul celălalt când sunt pălmuiţi sunt în concepţia Islamului oameni slabi şi fără putere. Bisericile creştine au greşit prin faptul că nu au arătat dragostea lui Dumnezeu faţă de populaţia de culoare şi au continuat să fie segregate până în zilele noastre. Creştinii au stat cu mâinile în sân în faţa nedreptăţii la care erau supuşi semenii lor de culoare şi asta a deschis o uşă pentru Islam, uşă care acum este larg deschisă şi pe care intră în religie celebri sportivi şi actori de culoare precum şi negri din toate domeniile sociale.

Atracţia multora către Islam este astfel o reacţie faţă de abandonarea idealurilor creştine de către mulţi creştini. Un recent convertit la islam spunea: am aparţinut la o biserică baptistă, dar moscheea mi-a oferit mai multe. Există mai multă prietenie şi sentimentul de apartenenţă este mult mai puternic. Multe biserici se mută în zonele suburbane, predominant albe, şi abandonează centrele metropolelor americane şi ghetourile negrilor în seama homeless-ilor, prostituatelor, drogaţilor şi a celor fără ocupaţie (mulţi dintre ei de culoare), fără să "ia taurul de coarne" în lupta cu nedreptatea socială şi sărăcia. Bisericile albilor au puţini membri de culoare, cele ale negrilor au şi mai puţini albi. Cu ani în urmă, curios să experimentez "pe viu" ceea ce văzusem la televizor cu privire la serviciile de închinare din bisericile negrilor, m-am dus la una dintre adunările lor. Fiind singurul alb dintre ei, eram aşa o curiozitate încât copiii se opreau lângă mine şi mă priveau şi mă discutau ca pe o specie rară; mi-am dat seama că sunt aşa nu pentru că ei nu mai văzuseră un alb până atunci, ci pentru că nu mai văzuseră un alb printre ei! La sfârşit, când le-am spus că sunt din România, s-au dumerit; mă "rătăcisem" printre ei sau încă nu am fost infectat de microbul segregaţionist.

Organizaţii ca aceea a lui Farrakhan vor reuşi în continuare să atragă membrii populaţiei de culoare care crescând în ghetouri, sunt confruntaţi cu drogurile, sărăcia, nedreptatea şi sunt în general dispreţuiţi şi nebăgaţi în seamă. Islamul le oferă astfel platforma pentru afirmarea de sine, o lumină la capătul tunelului abandonării. Populaţia de culoare descoperă în Islam temeiul unei unităţi pe care nu au experimentat-o în altă parte, o voce comună, sentimentul de apartenenţă la o cauză şi luptă comună; descoperă respectul pentru disciplină care lipseşte în societate în general şi în creştinism în special. In timp ce creştinii îşi desfăşoară "creştinismul" în biserici şi numai duminica, musulmanii cuceresc străzile cu mesajul eliberării de sclavie, al eliberării de droguri şi prostituţie, al prieteniei, ajutorării şi apartenenţei.

TEOLOGIA ISLAMULUI

Nu putem ataca subiectul teologiei Islamului fără a ne întoarce şi a ne referi mai pe larg la problema Coranului, cartea de bază a acestei teologii. După cum afirmam mai demult, revelaţia Coranului i-a fost dată lui Mahomed pe parcursul a peste 20 de ani, dar acesta nefiind ştiutor de carte, a povestit urmaşilor săi ce a primit, iar aceştia au scris revelaţiile pe diferite obiecte disponibile: frunze, oase uscate, bucăţi de piele, etc. Coranul conţine 114 capitole (sure) care sunt aranjate în ordine descrescătoare, de la cea mai lungă până la cea mai scurtă. Astfel, Coranul nu are o ordine cronologică sau istorică. Scris în limba arabă şi considerându-se că nu poate fi tradus în nici o altă limbă, Coranul este citit de foarte puţini dintre musulmani şi nu mulţi înţeleg sau cunosc învăţăturile lui (când scriu aceste rânduri, ar trebui să las piatra din mână deoarece şi la noi avem destui creştini cu numele care nu citesc Biblia aprope de loc şi al căror creştinism este mai degrabă o chestie culturală, de tradiţie sau de obicei, decât una vitală, de esenţă şi practică; mulţi creştini lasă problema sufletului în seama preoţilor şi a păstorilor, care vor trebui să-i bage post-mortem la loc de verdeaţă).

Coranul este o carte plină de confuzii, cu fraze ce se repetă mereu, ca şi cum Alah ar fi uitat ce i-a spus lui Mahomed data trecută. Este evident că dumnezeul Coranului nu este Dumnezeul Bibliei. Unul dintre învăţaţii într-ale Coranului a stabilit ordinea cronologică a personajelor şi evenimentelor ce apar în Coran; acestea sunt:
Creaţia, Adam şi Eva, Noe şi problema sa, HUD, SALIH, Avraam, Lot, Iov, SHU'AYB, Iosif, Moise, Ezechiel, Ilie, Samuel, David, Solomon, Seba, Isaia, AL-KHIDR, Daniel, Anania, Azaria, MISAEL, Ezra, ALEXANDRU, Zaharia, Ioan, familia lui IMRAM, Isus fiul Mariei, TOVARASII DIN PESTERA, Iona, CEI TREI SOLI, Samson, GEORGE.

Am scrie cu litere mari unele nume, pentru că acestea nu apar nicăieri în Biblie; apoi, Ezechiel este pus după Moise şi înainte de Ilie, când de fapt va trăi secole mai târziu. Alexandru, George, cei trei soli şi tovarăşii din peşteră sunt iarăşi personaje de mitologie. Iona şi Samson sunt plasaţi după Christos.
(va urma)
Sursa: ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI

Crize în Islam

În ultimele săptămâni, în Rusia şi în zona Orientului Mijlociu extins (Iran, Afganistan şi Pakistan) s-au înregistrat numeroase evenimente cu impact direct asupra intereselor de securitate ale comunităţii euro-atlantice.

Reconstrucţia Văii Swat - prioritate zero

Deşi, în urmă cu numai două luni, Islamabadul capitula realmente în faţa talibanilor acceptând introducerea legii islamice în Valea Swat, astăzi, raportul de forţe în regiune s-a schimbat fundamental. În momentul în care insurgenţa talibană a ajuns la numai 96 de km de Islamabad, pentru preşedintele Zardari a devenit limpede că un răspuns decisiv al armatei nu mai putea întârzia. La presiunea Washingtonului, armata pakistaneză a declanşat o amplă ofensivă pentru a recupera controlul regiunilor tribale de la frontiera cu Afganistanul. Astfel, la 30 mai, zone cheie ale Văii Swat, precum oraşul Mingora, nucleul teritorial al insurgenţei talibane, au fost recucerite de armata guvernamentală. Astăzi, numai în Valea Swat se află în jur de 50.000 de militari ai armatei pakistaneze.

Luptele dintre talibani şi forţele guvernului au creat însă una dintre cele mai grave crize umanitare ale momentului - un exod de refugiaţi de aproape 2 milioane de oameni. Iar acest lucru se întâmplă într-un moment în care, pe fondul crizei globale, economia Pakistanului este menţinută pe linia de plutire de un împrumut FMI de 7,6 miliarde de dolari. Naţiunile Unite estimează că pentru a gestiona criza umanitară, Pakistanul are nevoie urgentă de un ajutor din partea comunităţii internaţionale de aproximativ 543 de milioane de dolari, dintre care, până acum, nu a primit decât 35%.

Între timp, armata pakistaneză pregăteşte deschiderea unui nou front împotriva insurgenţei talibane în Waziristanul de Sud. Ţinta acestei a doua ofensive este liderul religios Baitullah Mehsud, care controlează câteva mii de luptători talibani. Surse oficiale au confirmat faptul că Mehsud se află în spatele atentatelor sinucigaşe care au devastat Pakistanul în ultimele luni. Totuşi, cei mai mulţi experţi occidentali sunt sceptici faţă de oportunitatea deschiderii unui al doilea front. Ei recomandă, dimpotrivă, consolidarea tactică a Văii Swat. Contrainsurgenţa nu presupune exclusiv eliminarea insurgenţilor dintr-un anumit teritoriu, ci şi securizarea şi stabilirea unor structuri permanente de guvernare pe spaţiul eliberat. Este modelul aplicat de Statele Unite în Irak, ce poate fi redus sugestiv la formula „curăţă, menţine, construieşte“. Pe termen lung, succesul ofensivei Islamabadului în Valea Swat depinde de câştigarea loialităţii celor 2 milioane de refugiaţi dislocaţi din zona de conflict.

Pe scurt, ei nu se pot întoarce într-un no man’s land. Iar acest lucru presupune mai întâi reconstrucţia teritoriului controlat până nu de mult de talibani, crearea unei infrastructuri de autoguvernare şi de furnizare a unor servicii publice de bază care să asigure dezvoltarea economică şi socială, dar şi domnia legii. O deschidere prematură a unui al doilea front înseamnă însă o supraextindere a unor resurse militare deja foarte limitate (cea mai mare parte a acestora fiind încă desfăşurate la graniţa cu India). „Ce se va întâmpla cu noi?“ se întreabă Tahir Khan, unul dintre refugiaţi. „Casele noastre sunt distruse, culturile arse, animalele moarte. Talibanii se pot întoarce oricând. Ce caută armata în Waziristan, din moment ce nu şi-a terminat treaba în Swat?“ Dacă armata este redesfăşurată în Waziristan, cine va proteja efortul de reconstrucţie? Riscăm să ne întoarcem de unde am plecat.

În Iran continuă protestele

Protestele din capitala Teheranului au continuat şi pe parcursul acestei săptămâni. Totodată, s-au înteţit acţiunile de intimidare derulate de către structurile de securitate loiale preşedintelui Ahmadinejad împotriva liderilor forţelor de opoziţie. Spre exemplu, a fost arestată cea mai mare parte a redacţiei coditianului Kalemeh Sabz, controlat de către Hossein Moussavi şi înfiinţat înainte de alegeri. Per ansamblu, se estimează că mai mult de 2.000 de persoane au fost arestate, câteva sute fiind date dispărute. Printre aceştia se află activişti ai opoziţiei, profesori, mulţi dintre ei foşti membri ai echipei preşedintelui reformist Mohammad Khatami şi foarte probabil chiar şi soţia lui Moussavi, Zahra Rahnavard, care i-a îndemnat pe manifestanţi să continue protestele. Ea a criticat acţiunile de reprimare săvârşite de autorităţi şi a comparat atitudinea acestora cu impunerea Legii Marţiale.

Amnesty International a precizat faptul că una dintre metodele de intimidare folosite de autorităţi este aceea a arestării participanţilor răniţi în timpul demonstraţiilor, chiar în momentul externării din spital, după care sunt conduşi spre destinaţii secrete pentru a fi interogaţi. Într-una dintre cele mai elocvente luări de poziţie, preşedintele Statelor Unite, Barack Obama, şi-a întărit criticile la adresa măsurilor adoptate de regimul de la Teheran: „Statele Unite şi comunitatea internaţională sunt consternate de ameninţările, bătăile şi arestările din ultimele zile. Condamn cu tărie toate aceste acţiuni injuste şi deplâng alături de poporul american pierderea fiecărei vieţi inocente“. Până în prezent, s-au înregistrat 20 de morţi pe fondul, ciocnirilor dintre forţele de ordine şi opoziţia care contestă în stradă rezultatul alegerilor din 12 iunie. Una dintre victime, împuşcată de forţele loiale preşedintelui Ahmadinejad, Neda Agha-Soltan, a devenit un simbol al celor care contestă legitimitatea electorală a actualului regim.

Un nou comandant în Afganistan

Generalul Stanley McChrystal este noul comandant al forţelor din Afganistan; un apropiat al generalului Petraeus, are o solidă expertiză în zona operaţiunilor forţelor speciale. Şi-a preluat portofoliul recomandând modificarea drastică a priorităţilor operaţionale: „nu contează cât teritoriu controlăm, ci cât de eficienţi suntem în a asigura securitatea civililor. Nu contează câţi inamici eliminăm sau câte pierderi înregistrăm, ci reducerea la minimum a civililor afgani ucişi atât de insurgenţi, cât şi de noi“.

Sursa: Revista 22

Benazir Bhutto şi reconcilierea

Aeroportul internaţional Dubai este un spaţiu contradictoriu: o imensă clădire modernă, înaltă cât să acomodeze două rânduri de palmieri răsăriţi din beton; un imens supermarket în care se pot cumpăra de toate, unde o sticlă de apă şi o doză de suc natural de portocale costă un dolar. E greu de crezut că de aici, în 18 octombrie 2007, s-a îmbarcat Benazir Bhutto pentru întoarcerea ei istorică la Karachi, Pakistan, după opt ani de exil. Fiică de fost prim-ministru asasinat (1977), ea însăşi ajunsă în această poziţie, doamna Bhutto purta cu ea manuscrisul unei cărţi inedite: Reconcilierea. Islam, democraţie, Occident - carte pentru care apucase să dea bun de tipar în dimineaţa zilei de 27 decembrie 2007, ziua în care a căzut victimă unui oribil asasinat politic săvârşit de acelaşi regim care îi omorâse tatăl şi doi fraţi.

Transformată de evenimente în veritabil testament politic, cartea încearcă să demonstreze că democraţia şi Islamul sunt feţe ale aceleiaşi monede, că Apusul creştin nu este superior Islamului şi culturilor care l-au îmbrăţişat.

Drumul înapoi, prin aeroportul Quaid-e-Azam din Karachi, a fost parcurs de o femeie rece, pentru că Benazir ştia că, în politică, o femeie nu trebuie să-şi arate niciodată sentimentele. Dincolo de toate explicaţiile şi emoţiile personale, drumul ei trebuia să readucă Pakistanul în rândul ţărilor democratice, Bhutto arogându-şi calitatea de catalizator şi atât.

Cartea–testament este cu atât mai importantă, cu cât revelează punctul de vedere al unei femei musulmane moderne, care explică faptul că democraţia şi Islamul nu sunt două noţiuni care să se excludă una pe alta.

Bhutto explică reacţiile anti-Occident din lumea musulmană ca reminiscenţe ale colonialismului, un fapt istoric, social şi economic care a avut un impact important asupra psihicului musulman. Ca resursă de exploatare, ca stare de opresiune politică, colonialismul a alterat atitudinea musulmanilor faţă de Occident şi faţă de ei înşişi.

„Islamul este însă o religie nobilă şi importantă“, explică autoarea. Coranul începe cu un îndemn: „Citeşte“ - zice Profetul. Cei care neagă femeii dreptul la educaţie încalcă deci Coranul. Islamul este o religie construită pe principiul democratic al consensului (shura), al încercării de a ajunge la consens (ijma) şi al judecăţii libere (ijtihad); iar acestea sunt şi principiile oricărei democraţii funcţionale.

Aroganţa Occidentului faţă de lumea musulmană este fără fundament. În Evul Mediu timpuriu, când Europa se confrunta cu marile invazii de popoare migratoare, Islamul construia universităţi şi biblioteci, fiind centrul lumii civilizate. Şi poate modernitatea ar fi început în Islam dacă faptele Profetului ar fi fost înţelese şi urmate: Mahomed a acceptat femeia ca egala sa, atât în societate, cât şi în afaceri şi război, primul convertit fiind o femeie: Bibi Khadijah, soţia sa.

În ultima sa carte, Benazir Bhutto încearcă să ofere soluţii pentru criza în care lumea Islamului se află. „E timpul pentru noi idei, pentru creativitate, pentru angajamente ferme. E timpul pentru onestitate între oameni şi popoare. A fost destulă suferinţă. E timpul pentru reconciliere.“
Sursa: Revista 22

Cornul islamic al Africii

Sursa: Ziarul de Mureş

După Afganistan şi Irak, Cornul Africii este pe cale să devină următorul front important în războiul împotriva terorismului lansat de Statele Unite. Estul continentului negru se confruntă cu o ascensiune fulgerătoare a fundamentalismului islamic, care ameninţă să transforme întreaga regiune într-un sanctuar al teroriştilor musulmani.

Întins între Marea Roşie şi Lacul Victoria, Cornul Africii este unul dintre puţinele locuri din lume în care poţi călători peste 2000 de kilometri fără să prezinţi paşaportul sau să întâlneşti vreun oficial guvernamental. Trecătorile întortocheate, drumurile de ţară izolate şi râurile sinuoase ale regiunii au fost folosite secole de-a rândul de către comercianţi, vânzători de sclavi, exploratori, contrabandişti sau bandiţi. Astăzi, locul acestora a fost luat de luptătorii musulmani, care constestă tot mai vehement poziţia autorităţilor centrale. Potrivit experţilor occidentali, conducerile corupte, graniţele poroase, sărăcia răspândită şi creşterea numărului de musulmani nemulţumiţi au creat o regiune coaptă pentru a cădea în mâinile fundamentalismul islamic. Veriga cea mai slabă a lanţului este Somalia, ţară care n-a mai avut un guvern central din 1992 şi în care preceptele islamice sunt din ce în ce mai populare.

“Talibanizarea” Somaliei
În ultimii doi ani, guvernele vecine din Cornul Africii au urmărit îngrijorate cum guvernul federal de tranziţie somalez, la înfiinţarea căruia au contribuit în 2004, a fost eclipsat de Uniunea Tribunalelor islamice, formaţiune condusă de şeicul Hassan Dahir Aweys, care militează pentru un regim naţionalist islamic şi are legături strânse cu grupările rebele musulmane. În încercarea de a stopa ascensiunea lui Aweys, Etiopia a trimis trupe în Somalia pentru a sprijini guvernul oficial, susţinut şi de Naţiunile Unite. În ciuda ajutorului acordat, autorităţile mai controlează în prezent doar oraşul Baidoa şi împrejurimile sale, restul teritoriului aflându-se sub piciorul islamiştilor. Într-o ultimă tentativă de a-l opri pe Aweys, Uniunea Africană a autorizat desfăşurarea a 8000 de soldaţi ugandezi şi sudanezi din cadrul Forţelor de menţinere a păcii pentru a proteja guvernul şi a stabiliza Somalia. Opoziţia vehementă a lui Aweys şi a altor lideri islamici, precum şi lipsa fondurilor necesare deplasării trupelor au făcut ca misiunea să rămână doar în stadiul de proiect. Între timp, noii conducători ai ţării au trecut la implementarea legii islamice, într-o manieră similară celor petrecute în Afganistanul din perioada regimului taliban. Videotecile au fost închise, tinerii au fost somaţi să-şi taie pletele şi să renunţe la consumaţia de inspiraţie occidentală iar pieţele au devenit scena pedepselor aplicate conform codului Shari’a. Biciuirea publică a criminalilor condamnaţi sau executarea unui ucigaş au devenit evenimente normale în capitala ţării, Mogadiscio, căzută în mâinile radicalilor musulmani în luna iunie, 2006. Cu toate acestea, majoritatea locuitorilor, sătui de anii îndelungaţi de conflicte, au salutat pacea adusă de miliţiile islamice, care a fost urmată de o înviorare a activităţilor economice, pe fondul scăderii generale a preţurilor.

Risc de război
Toate aceste evoluţii i-au neliniştit pe liderii ţărilor vecine, care se tem că dacă un regim islamic va avea succes în Somalia, clericii fundamentalişti din alte părţi ale Cornului Africii le vor călca în curând pe urme. Îngrijorarea generală este împărtăşită de experţii occidentali, potrivit cărora ascensiunea subită şi popularitatea militanţilor islamici vor avea consecinţe profunde asupra viitorului regiunii. Astfel, trimisul special al guvernului de la Roma în fosta colonie italiană, Mario Raffaelli, a declarat că bătălia pentru controlul Somaliei dintre guvernul de tranziţie şi Uniunea Tribunalelor islamice ar putea declanşa un război regional, în care riscă să fie atrase Etiopia, Eritrea, Kenya şi chiar Sudan: “Schimbarea din Mogadiscio a modificat toată înfăţişarea regiunii, făcând-o mult, mult mai periculoasă”. La rândul său, Robert Rotberg, directorul Programului pentru Conflicte Interstatale şi Rezolvarea Conflictelor de la Universitatea Harvard, este de părere că fiecare ţară din regiune este în pericol, deoarece radicalii islamici nu vor ezita să profite de slăbiciunile guvernelor nepopulare din regiune: “Conducerile şi standardul de viaţă sunt atât de proaste în această parte a Africii încât există cu certitudine posibilitatea de a pescui în aceste ape tulburi”.
De asemenea, diplomaţii americani se tem că militanţii al-Qaeda îl vor convinge pe şeicul Hassan Dahir Aweys să transforme Somalia într-un refugiu pentru teroriştii islamişti. Subsecretarul Departamentului de Stat al SUA, Jendayi Frazer, l-a acuzat deja pe Aweys că a oferit adăpost suspecţilor al-Qaeda bănuiţi că sunt responsabili de atentatele din august 1998 asupra ambasadelor americane din Kenya şi Tanzania, soldate cu uciderea a peste 200 de oameni, inclusiv 12 americani.

Proiect megaloman
În replică, liderul islamic somalez a respins orice comparaţie cu regimul taliban din Afganistan de la sfârşitul anilor 1990, care i-a oferit adăpost lui Osama ben Laden, permiţându-i să planifice atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001. Aweys a precizat că nu are contacte cu al-Qaeda şi că este interesat doar de pacea şi prosperitatea naţiunii sale. Vecinii săi se tem însă că, odată ce va acapara întreaga putere, şeicul musulman va încerca să împlinească un vechi vis al conducătorilor ţării: Somalia Mare. De-a lungul timpului, prezenţa numeroasă a etnicilor somalezi în statele vecine a fost o permanentă sursă de conflict. Încă de la mijlocul anilor ’70, preşedintele Somaliei la vremea respectivă, Mohamed Siad Barre, a pledat în favoarea extinderii frontierelor ţării pentru a-i reuni pe toţi vorbitorii de somaleză din Kenya, Etiopia şi Djibouti. În ciuda unei scurte şi dezastruoase invazii în Etiopia în anul 1977, naţionalişţii somalezi şi fundamentaliştii islamici de astăzi continuă să sprijine proiectul unui stat somalez unificat în Cornul Africii, care să înglobeze fostele colonii britanice şi italiene din actuala Somalie, fosta Somalie Franceză (actualmente Djibouti), regiunea Ogaden din Etiopia şi provincia nord-estică a Kenyei.

Soluţii mioape
Pentru a combate ameninţarea islamistă care se profilează tot mai limpede la orizont, Statele Unite au deplasat în Djibouti, încă din mai 2003, un grup operativ de luptă cu misiunea de a lupta împotriva terorismului în Cornul Africii, precum şi în Yemen, Tanzania şi Uganda. În ultimii trei ani, cei aproape 1600 de soldaţi staţionaţi la Camp Lemonier au stabilit legături militare cu toate ţările din regiune, exceptând Somalia şi Eritrea. Trupele americane au antrenat forţele de frontieră din Djibouti şi Etiopia şi au întărit capacitatea dispozitivelor kenyene de a proteja graniţele maritime cu Somalia. Experţii susţin însă că, pe termen lung, abordarea militară nu reprezintă o soluţie pentru rezolvarea problemelor din regiune. Potrivit lui Caty Clement, director regional al Grupului pentru Crize Internaţionale, un centru de prevenire a conflictelor, “Cornul Africii are nevoie de mai mult decât soluţii militare. Este important să fii capabil să controlezi frontierele, să fii în stare să supraveghezi populaţia, dar aceasta este doar un aspect al problemei. Eşecul sau succesul unei naţiuni are legătură cu sărăcia, cu corupţia oficială, ajutorul internaţional şi sprijinul clasei mijlocii faţă de guvern. Să creezi un sistem legislativ puternic, tribunale independente şi economii sănătoase sunt lucruri care trec dincolo de capacitatea militarilor”.
În absenţa unei strategii care să răspundă tuturor provocărilor din Cornul Africii, există toate şansele ca viitorul estului continentului negru să stea sub semnul semilunii islamice. Nu este de mirare, deci, că diplomaţii occidentali şi regionali consideră că un atac terorist de anvergură în zonă este iminent. După Irak şi Afganistan, Statele Unite sunt pe cale să mai cedeze încă un front în războiul mondial împotriva terorismului.

Cornul Africii îşi datorează numele formei de corn de rinocer a peninsulei care înaintează pe o distanţă de sute kilometri în interiorul Mării Arabiei. Regiunea se întinde pe o suprafaţă de aproximativ două milioane de kilometri, pe teritoriile statelor Djibouti, Etiopia, Eritrea, Kenya, Somalia şi Sudan, cu o populaţie totală de 165 de milioane de locuitori. Întreaga zonă se confruntă cu războaie continue şi este lovită în mod regulat de catastrofe naturale, precum secete (în Etiopia) sau inundaţii (în Somalia) care afectează îndeosebi zonele rurale. Ca urmare, regiunea înregistrează unul din cele mai grave niveluri de malnutriţie din lume şi este pândită mereu de crize umanitare majore. Între 1982 şi 1992 aproximativ 2 milioane de persoane au murit din cauza combinaţiei de război şi foamete.

Ioan BUTIURCĂ

Extremele islamului

Sursa: Ziarul de Mureş

Eşecul general înregistrat în lupta împotriva terorismului islamic se datorează unei erori strategice colosale comise de liderii politici, militari şi religioşi occidentali. Insistând să plaseze responsabilitatea violenţelor pe umerii unor radicali izolaţi, consideraţi nereprezentativi pentru religia musulmană, ei au refuzat să vadă că civilizaţia vestică se confruntă de fapt cu o ideologie ale cărei principale ingrediente - fundamentalismul, extremismul şi terorismul - alcătuiesc mesajul teologic al religiei islamice.

Pentru a înţelege cât de iluzorie este distincţia făcută între promotorii jihadului şi aşa-zisul islam moderat, este suficientă o trecere în revistă a discursului public al unor personaje cheie din lumea musulmană. Fie că este vorba de lideri de state, profesori universitari sau clerici apropiaţi de cercurile puterii, modul în care aceştia abordează subiecte precum războiul sfânt, relaţia dintre islam şi creştinism, raporturile dintre "credincioşi" şi "infideli" sau martiriul nu se deosebeşte cu nimic de retorica unor figuri ca Osama ben Laden, Hassan Nasrallah sau şeicul Omar, păstorul talibanilor.
În cele ce urmează, prezentăm câteva pasaje semnificative selectate dintr-un şir aproape nesfârşit de luări de poziţie care au acelaşi numitor comun: superioritatea islamului asupra civilizaţiei creştine şi necesitatea afirmării lui prin violenţă, acolo unde este nevoie.

Convertire sau război
Fragment dintr-un discurs al conducătorului libian Mu'ammar Al-Qadhafi, transmis de televiziunea Al-Jazeera la 10 aprilie, 2006.
Mu'ammar Al-Qadhafi: "Unele persoane cred că Mahomed este doar profetul musulmanilor. Aceasta e o greşeală. Mahomed este profetul tuturor oamenilor. El a înlocuit toate religiile anterioare. Dacă Iisus ar fi trăit atunci când Mahomed a fost trimis, l-ar fi urmat pe Profet. Toţi oamenii trebuie să fie musulmani…musulmanii au fost înfuriaţi de defăimarea Profetului. Dar persoanele care l-au denigrat pe Mahomed şi-au calomniat propriul profet, pentru că Mahomed este profetul oamenilor din Scandinavia, din Europa, Asia şi Africa. Însă întrucât cărţile sfinte pe care le citesc în Scandinavia sunt falsificate şi îndeamnă la ură, ei cred că Mahomed nu este profetul lor…L-au desenat pe Mahomed înconjurat de femei acoperite cu voal, din cauza voalului purtat de femeile musulmane. Aşteptăm din partea lor să-l deseneze pe Iisus înconjurat de femei goale, deoarece adepţii…pentru că femeile creştine sunt goale. În Scandinavia femeile sunt goale. Aşteptăm să vedem un desen înfăţişându-l pe Iisus cu bombe nucleare deasupra capului său, pentru că bomba nucleară a fost concepută de creştini…În orice caz, cărţile sfinte ale Occidentului, ale Europei şi Americii, cheamă la ură; nu e nici o îndoială în privinţa asta. Textele Bibliei sunt deformate şi inumane. Aşa-numitele Vechiul Testament şi Noul Testament nu sunt nici Vechiul Testament, nici Noul Testament, din cauză că ambele testamente au fost înlocuite, şi prin urmare sunt falsificate. Ele au fost scrise cu mâna la sute de ani după Iisus. În Biblie există lucruri care sunt nepotrivite atât pentru Iisus, cât şi pentru Moise. Dacă dorim să îmbunătăţim starea umanităţii şi să trăim într-un sat global, datorită globalizării, trebuie să căutăm adevărata Biblie, deoarece Biblia care există astăzi este măsluită. Biblia actuală nu-l menţionează pe Mahomed, în vreme ce Biblia Dumnezeului nostru îl pomeneşte în repetate rânduri pe Mahomed. Trebuie să cercetăm Evanghelia după Barnabas, a Sfântului Barnabas, pentru că aceasta este adevărata evanghelie. Această evanghelie menţionează explicit că Mahomed va veni după Iisus…. Avem 50 de milioane de musulmani în Europa. Sunt semne că Allah va permite victoria islamului în Europa - fără săbii, fără arme, fără cuceriri. Cei cincizeci de milioane de musulmani ai Europei vor transforma acest continent într-unul musulman în decurs de câteva decenii. Allah mobilizează naţiunea musulmană a Turciei, adăugând-o Uniunii Europene. Asta înseamnă încă 50 de milioane de musulmani. Vor fi 100 de milioane de musulmani în Europa. Albania, care este o ţară musulmană, a intrat deja în Uniunea Europeană. Bosnia, care este o ţară musulmană, a intrat deja în UE. Europa este într-o situaţie dificilă, şi la fel este şi America. Amândouă trebuie să accepte să devină islamice în viitor sau să declare război împotriva musulmanilor."

Ura sfântă
Fragmente dintr-un interviu acordat postului de televiziune Al-Majd de profesorul doctor în jurisprudenţă islamică Abd Al-Aziz Fawzan Al-Fawzan, din Arabia Saudită.
Dr. Abd Al-Aziz Fawzan Al-Fawzan: "Cineva care îl neagă pe Allah, îl venerează pe Hristos, fiul Mariei, şi susţine că Dumnezeu este Trinitate - vă plac aceste lucruri pe care le spune şi le face? Nu urăşti credinţa unui asemenea politeist care spune că Dumnezeu este o treime dintr-o trinitate, sau se închină la Hristos, fiul Mariei? Cineva care permite şi comite păcate trupeşti - aşa cum este cazul în ţările occidentale, unde concubinajul este îngăduit şi nu este considerat o problemă - nu urâţi astfel de lucruri? Oricine spune, "Nu-l urăsc, nu este un musulman…"… aceasta nu este rasism, frate. Noi nu urâm un politeist din cauza culorii sale, a sexului, sângelui, ţării sale sau pentru că este american, european, chinez sau asiatic. Ei sunt partenerii noştri în cadrul umanităţii. În ochii lui Allah un musulman american poate fi mai bun decât toţi arabii…Însă dacă această persoană este un necredincios - chiar dacă această persoană este mama sau tatăl meu, ferească Dumnezeu, sau fiul sau fiica mea - trebuie să o urăsc, trebuie să urăsc erezia sa şi sfidarea pe care o aduce lui Allah şi profetului său. Trebuie să îi urăsc faptele abominabile. Mai mult decât atât, trebui să fie o ură pozitivă. Trebuie să mă facă să simt compasiune faţă de el, să mă determine să-l călăuzesc şi să-l schimb."

Fragmente dintr-un interviu acordat televiziunii Al-Majd de profesorul Walid Al-Shuzi de la Universitatea Al-Riyadh.
Walid Al-Shuzi: "Unii spun că atunci când ieşi din moschee trebuie să-i iubeşti pe evrei şi pe creştini. În predicile lor ei întreabă, "Care este scopul acestor incitări şi aţâţări la ură?" Ei spun că după ce ai ascultat predica şi întâlneşti un evreu sau un creştin nu trebuie să manifeşti nici un fel de ostilitate faţă de ei. Poate că acest lucru vine din presiunea exercitată de aşa-numitul anti-semitism. Venerabile şeic, astfel de oameni nu înţeleg diferenţa dintre duşmănirea necredincioşilor şi atacarea lor. Ne este interzis să-i atacăm, dar avem datoria de a-i urî, aşa cum este scris în Coran şi Suna (principiile de bază ale islamului - n.red.) Astfel de oameni vor să-i determine pe musulmani să-şi abandoneze religia. Iată ce fac aceşti ipocriţi, aşa cum a fost prevăzut de Allah. Există o diferenţă între a-i urî pe cei care se închină la alţi dumnezei decât Allah şi coexistenţa cu ei. Vecinul Profetului a fost un evreu, nu-i aşa? Şi cu toate acestea Mahomed a spus:" Dă-l afară din Peninsula Arabia". Coexistenţa este un lucru iar ura faţă de o astfel de credinţă este alt lucru. Nu-l urăsc pentu cine este. Nu-l urăsc din cauza cărnii sau a sângelui său, şi nu-l urăsc din cauza naţionalităţii sale. Îl urăsc de dragul lui Allah. Chiar dacă ar fi fratele sau vărul meu, şi chiar de ar fi din propriul meu trup şi sânge - l-aş urî de dragul lui Allah."

Răsplata martirilor
Fragment dintr-o conferinţă a şeicului Palestinian Ahmad Qattan
Ahmad Qattan: "Mujahedinul, războinicul de la frontieră, predicatorul, credinciosul, martirul, cel care caută martiriul…aceşti eroi care stau la rând şi aşteaptă ocazia de a se sacrifica, nu pentru pâine şi cartofi, ci de dragul Dumnezeului religiei lor, pentru a-i preaslăvi cuvintele. Ei caută viaţa cea mai ideală, cea mai lungă viaţă în paradis. Ei doresc să se alăture fraţilor lor, martirilor, şi să culeagă recompensele pentru martiriul lor. Un martir primeşte şase recompense de la Allah: păcatele îi sunt iertate din clipa în care îşi varsă primul strop de sânge şi îşi vede locul său în paradis; este cruţat de suferinţele mormântului şi scutit de iad; coroana onoarei îi este aşezată pe cap - cu o bijuterie mai minunată decât această lume şi tot ce este în ea; este căsătorit cu 72 de femei cu ochi negri şi poate să intervină în faţa lui Allah pentru 70 dintre rudele sale."

Ioan BUTIURCĂ

Apocalipsa islamică

Sursa: Ziarul de Mureş
Pentru prima dată de la debutul crizei nucleare iraniene, o serie de membri de frunte ai elitei politice şi militare din Israel şi India au avertizat opinia publică mondială asupra gravei ameninţări reprezentate de acţiunile regimului de la Teheran. Conform mai multor experţi în problemele Orientului Mijlociu, guvernul iranian intenţionează să obţină bomba atomică pentru a declanşa o apocalipsă planetară, menită să împlinească profeţiile conţinute în Coran, cartea sfântă a musulmanilor.

Escaladarea tensiunilor generate de refuzul Iranului de a stopa componenta militară a programului său nuclear s-a resimţit în tonul conferinţei organizate în această săptămână la Ierusalim de Centrul Interdisciplinar al Institutului pentru Contraterorism, care a reunit reprezentanţi ai armatelor şi guvernelor din întreaga lume. În cursul dezbaterilor, fostul premier israelian Benjamin Netanyahu, actualmente liderul Partidului Likud, a declarat că preşedintele iranian Mahmud Ahmadinejad este mai periculos decât dictatorul german Adolf Hitler, responsabil de uciderea a zeci de milioane de oameni. Netanyahu şi-a motivat afirmaţia spunând că, "spre deosebire de Hitler, care a pornit războiul mondial, încercând apoi să fabrice arma atomică, Iranul încearcă mai întâi să dobândească bomba nucleară, ceea ce este cu mult mai primejdios. Hitler a fost înfrânt pentru că nu a reuşit să construiască dispozitive atomice, însă Iranul este aproape de a pune mâna pe ele. Oare lumea înţelege acest lucru? În Europa, de unde m-am întors de curând, sunt semne că această realitate este înţeleasă".
Benjamin Netanyahu a atras atenţia asupra faptului că acţiunile belicoase ale regimului iranian trebuie privite în contextul mai larg al fundamentalismului islamic, în cadrul căruia organizaţia al-Qaeda este doar unul dintre capetele hidrei:" Termenul de terorism internaţional este folosit greşit, nu pentru că acesta nu ar exista, ci pentru că adevărata problemă o reprezintă islamismul militant internaţional. Aceasta este mişcarea care mânuieşte pârghiile terorii la nivel mondial şi care pregăteşte terorismul absolut, terorismul nuclear. Componenta iraniană este cel mai periculos şi mai fanatic element al islamismului militant. Al-Qaeda nu poate fabrica arme nucleare, în vreme ce mişcarea militantă şiită aleargă în ritm de galop spre acest obiectiv".
Netanyahu a adăugat că Occidentul se confruntă în prezent cu un adversar mai necruţător decât comunismul întruchipat de URSS. Prezentând psihologia islamului militant drept una "patologică", liderul dreptei israeliene a remarcat că diferenţa dintre islamism şi comunism se datorează dispoziţiei radicalilor musulmani de a comite acte sinucigaşe, în numele "iubirii faţă de moarte: "În timp ce Uniunea Sovietică a bătut în retragere atunci când s-a confruntat cu perspectiva autodistrugerii, Occidentul se află în faţa unui regim sinucigaş, cel iranian, care este dispus să se sacrifice în numele ideologiei. "

Apocalipsă pentru Mahdi
O perspectivă şi mai sumbră asupra viitorului omenirii a fost expusă de profesorul Moshe Sharon, expert în islam la Universitatea Evreiască. Acesta şi-a exprimat convingerea că nu există "nici o posibilitate de pace între israelieni şi palestinieni, deoarece lumea arabă şi islamică consideră înfiinţarea Israelului un pas înapoi al istoriei şi, în consecinţă, nu vor accepta niciodată statul evreu. Acordurile de pace încheiate cu statele arabe musulmane nu sunt, în realitate, decât nişte bucăţi de hârtie fără semnificaţie, parte a unor tactici şi strategii în cadrul jihadului. Rădăcina problemelor dintre noi şi lumea arabă este islamul. islamul nu este doar o religie. Este o cultură, o politică, un stat. islamul este toate acestea. A fost astfel până acum şi va fi la fel şi în viitor. islamul este o religie mesianică… chiar de la începuturile ei a vorbit despre sfârşitul lumii. Allah este regele sfârşitului vremurilor."
Pe baza acestor considerente, Sharon a concluzionat că guvernul iranian, condus de clericii şiiţi, urmăreşte să obţină arma nucleară cu scopul de a declanşa apocalipsa: "Regimul de la Teheran crede cu sinceritate că Mesia şiiţilor, al 12-lea Imam, cunoscut şi sub numele de Mahdi, este aici şi va apărea vizibil. Trăim într-un timp al aşteptărilor mesianice. Ceea ce motivează acţiunile de astăzi ale conducătorilor iranieni este, mai presus de toate, dorinţa de a-l aduce pe cel de-al 12- lea Imam. Puterea ayatollahilor se trage din credinţa populară că ei pot stabili un contact cu Mahdi. Toată lumea crede acest lucru. Cum îl vor putea aduce? Prin apocalipsă. Mahdi are nevoie de un război. El nu poate veni în lume fără un Armagedon; el doreşte un Armagedon. Cu cât înţelegem acest lucru mai repede, cu atât mai bine. Ahmadinejad vrea arme nucleare pentru asta."
La încheierea intervenţiei sale Moshe Sharon s-a arătat sceptic în privinţa posibilităţii Israelului de a neutralizarea ameninţarea iraniană: "Singura cale de a evita confruntarea cu Iranul este de a lăsa acest lucru pe seama unor puteri mai mari decât statul evreu."

Ambiţii imperiale
În schimb, un alt participant la conferinţă, profesorul Uriel Reichman, a fost de părere că Israelul nu va putea evita ciocnirea cu Iranul sau cu al-Qaeda. El a subliniat aspiraţia Teheranului de "a realiza viziunea unui imperiu iranian, prin care baza şiită libaneză să se unească prin intermediul Siriei cu Irak, şi apoi cu Iranul. În trecut, iranienii au perceput Israelul ca pe un burete care absoarbe ura musulmanilor suniţi, deviind presiunea acestora, iar Teheranul a încurajat conflictul arabo-israelian cu scopul de a deturna continuu atenţia de la sine. Astăzi însă este îndoielnic că Iranul nu ar fi interesat de distrugerea Israelului, în condiţiile în care a demarat un program propriu de înarmare nucleară. Preşedintele Ahmadinejad a spus clar ce intenţii are, iar el nu face decât să exprime fanatismul religios al conducerii civile, susţinute de masele îndoctrinate cu ura faţă de Israel. Ambiţiile imperiale ale Iranului şi perceperea Israelului drept o putere regională, un vârf de săgeată al Statelor Unite, ar putea contraveni încercărilor regimului de la Teheran de a-şi realiza aspiraţiile. Un imperiu nuclear iranian va schimba balanţa puterii în Orientul Mijlociu şi va ameninţa nu numai Israelul ci şi ţările musulmane sunite." Pronosticul pesimist al profesorul Reichman a fost împărtăşit şi de directorul Institutului pentru Contraterorism, colonelul în rezervă Lior Lotan, care a declarat că statul evreu a fost luat în vizor de gruparea teroristă al-Qaeda: "Capacitatea există. Motivaţia a crescut. Israelul a devenit o ţintă prioritară".

Sabia islamului
Corul funebru al casandrelor israeliene a fost întregit de aprecierile lui Berham A. Sahukar, locotenent-colonel în rezervă al Regimentului de Paraşutişti din India. Expertul indian s-a referit la ameninţările similare cu care se confruntă atât Israelul, cât şi ţara sa, în care se află cea de-a doua populaţie musulmană ca mărime din lume, după Indonezia (135 de milioane de musulmani la o populaţie totală de 1, 1 miliarde locuitori).
Sahukar a declarat că nu-şi face iluzii în privinţa intenţiei radicalilor islamişti de a detona un dispozitiv non-convenţional biologic, chimic sau nuclear fie în provincia Kashmir, fie la New Delhi. El a adăugat că nici Israelul nu va fi scutit de efectele mareei teroriste muslmane: "Multe grupuri islamiste care operează din Pakistan consideră India, Statele Unite şi Israel o singură entitate care operează împotriva islamului. Site-urile internet ale acestor entităţi teroriste înfăţişează steagurile Indiei şi Israelului ciopârţite de sabia islamului."


Fragment dintr-un interviu acordat cotidianului israelian Haaretz de premierul britanic Tony Blair

Reporter: În ceea ce priveşte atitudinea Iranului, sunteţi de acord cu comparaţiile tot mai dese care se fac, referitor la situaţia din Europa anilor 1930?
Blair: "Atunci când avem un preşedinte al unei ţări atât de puternice ca Iranul, care spune astfel de lucruri (aluzie la ameninţările proferate la adresa Israelului - n.r.), ar fi o nebunie să presupui că sunt doar vorbe-n vânt. Când vedem, de asemenea, că Ahmadinejad încearcă să dobândească o armă atomică, consider că semnele de avertisment sunt destul de clare… Cred că dacă preşedintele unei ţări declară că vrea să şteargă o altă ţară de pe faţa pământului şi, concomitent, doreşte să obţină capacităţi nucleare, iar noi nu suntem îngrijoraţi de acest fapt, istoricii viitorului vor ridica nişte semne de întrebare în privinţa noastră şi a discernământului de care am dat dovadă. "


"Dacă ar fi avut la dispoziţie arme atomice, al-Qaeda ar fi şters de pe faţa pământului Manhattanul, precum şi o mare parte din Washington."- Benjamin Netanyahu

Ioan BUTIURCĂ

Islamul - religia Jihadului (III)

Sursa: Ziarul de Mureş

"Atâta timp cât islamul va rămâne islam (ceea ce se va întâmpla) şi Occidentul va rămâne Occident (ceea ce este mult mai puţin sigur), acest conflict fundamental între două mari civilizaţii şi moduri de viaţă va continua să definească relaţiile lor în viitor. Şi asta, pentru că islamicii sunt convinşi de superioritatea culturii lor şi obsedaţi de inferioritatea puterii lor". (Samuel P. Huntington - "Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale,1996")

A devenit un loc comun afirmaţia că atacurile din 11 septembrie, 2001, de la New York şi Washington, care au dus la moartea a 3.000 de oameni, au schimbat cursul istoriei. Privite din perspectiva organizatorilor atentatului (gruparea al-Qaeda), evenimentele de acum cinci ani n-au fost însă decât o reaşezare firească a axei istoriei pe coordonatele celui mai activ element al patrimoniului politico-religios islamic - jihadul violent.
Spiritul "războiului sfânt" permează întreaga istorie islamică, mişcarea fundamentalistă al-Qaeda nefiind altceva decât reflectarea idealului politic al islamului - dominarea întregii lumi. Este de netăgăduit faptul că de câte ori au avut forţa necesară, musulmanii nu au ezitat să-şi pună în aplicare planurile expansioniste, fie că a fost vorba de ocuparea Romei de către sarazini, în 846, de distrugerea Constantinopolului, în 1453, sau de asaltul oprit la porţile Vienei, în 1683.

Obiectiv global
Faptul că viziunea expansionistă a islamului de a aduce întregul pământ sub guvernarea sa a suferit eşecuri repetate în ultimele două secole şi în special în ultimele decenii, a inspirat recurgerea la terorism, singura soluţie posibilă în condiţiile uriaşului dezavantaj de forţe dintre Occident şi lumea musulmană. Primul câmp de bătălie pe care s-a experimentat această unealtă de luptă a fost cel israelo-palestinian. Atentatele sinucigaşe practicate de Hamas şi de Jihadul islamic s-au dovedit a fi o armă de o redutabilă eficacitate, contribuind major la retragerea Israelului din Fâşia Gaza. Însă, contrar unei idei bine înrădăcinate în Occident, lupta contra Israelului nu reprezintă esenţa problemei.
Miscările în aparenţă naţionale, precum cele palestiniene - Hamas şi Jihadul islamic - sau Hezbollah-ul libanez nu consideră acţiunile anti-evreieşti decât un episod dintr-un proiect mult mai vast, care trebuie să conducă spre o Palestină musulmană, pe ansamblul teritoriului dintre Mediterana şi râul Iordan, inserată într-o umma ("comunitatea credincioşilor").
Ţelurile globaliste ale grupărilor militante islamice sunt şi mai evidente în cazul al-Qaeda (Baza). Într-adevăr, organizaţia lui Osama ben Laden s-a constituit în urma primului război din Golf cu scopul de a-i alunga pe necredincioşi de pe pământul sfant al Arabiei, însă eliberarea locurilor sfinte ale islamului nu este decât o etapă pe un drum foarte lung. În privinţa recrutării, ca şi a obiectivelor sale, "Baza" este o internaţională, constituită cu ţelul de a împinge cat mai departe domeniul dar al-islam-ului ("casa islamului" - ţările unde musulmanii sunt la putere şi domneşte legea islamică). Faptul că lovitura cea mai puternică a al-Qaeda a avut drept ţintă Statele Unite nu reflectă decât convingerea lui ben Laden că America este în acest moment principalul obstacol în atingerea scopurile finale ale islamului.

Strategia de subjugare
De asltfel, liderii al-Qaeda n-au ascuns deloc că atentatele de la New York şi Washington au reprezentat doar prima mutare în cadrul unui plan pe termen lung care urmăreşte preluarea puterii mondiale de către islam. Detaliile strategiei de îngenunchere a lumii au fost publicate într-o carte scrisă de jurnalistul iordanian, Fuad Hussein, care a intervievat figuri de marcă ale reţelei al-Qaeda. Ziaristul a aflat că gruparea teroristă a pregătit un război de lungă durată la sfârşitul căruia, în viziunea fundamentaliştilor, fiecare cetăţean al planetei va avea două opţiuni: fie va trece la islam, fie va deveni cetăţean de rangul doi. Războiul ar urma să dureze două decenii, fiind divizat în şapte faze operaţionale: "Deşteptarea" (2000-2003), menită să trezească conştiinţa musulmanilor din lumea întreagă în privinţa misiunii lor; "Deschiderea ochilor" (2003-2006), consacrată transformării militantismului islamic într-o mişcare de masă, "Renaşterea şi ridicarea" (2007-2010), marcată de atacuri împotriva Turciei seculare şi a Israelului; "Distrugerea" (2010-2013), concentrată asupra preluării controlului regimurilor din Golful Persic; "Naşterea Califatului" (2013-2016), în care va fi proclamat un guvern unic pentru toate naţiunile musulmane; "Război total" (2016-2018), dedicată conflictului mondial între "Frontul Credincioşilor" şi "frontul infidelilor" şi "Victoria definitivă" (2018-2025), perioadă care va marca sfârşitul Israelului şi instaurarea califatului pe toată planeta.
Succesul celei de-a doua faze operaţionale, "Deschiderea ochilor" (2003-2006), este vizibil pentru orice observator al scenei politice internaţionale. La nivelul puterii politice, Orientul Mijlociu a înregistrat o cotitură netă spre islamişti, care au obţinut rezultate foarte bune la alegerile parlamentare din Egipt, au câştigat alegerile din Iran şi din teritoriile palestiniene.

Apostolii războiului sfânt
Impactul crescând al tezelor islamiste este vizibil şi în rândul maselor musulmane din ţările arabe, asiatice sau europene. Atentatele din Spania şi Marea Britanie, asasinarea regizorului olandez Theo van Gogh, revoltele de la periferiile marilor oraşe franceze şi mai ales reacţia vehementă faţă de publicarea caricaturilor lui Mahomed sunt ecoul predicilor rostite săptămânal de clerici musulmani în marile capitale ale ţărilor occidentale, în Orientul Mijlociu, în nordul Africii, Pakistan, China (Xinjiang), Indonezia, Filipine, India, Bosnia, Kosovo sau Macedonia. Imami ca Omar Bakri, supranumit "ayatollahul din Tottenham", Imram Waheed, reprezentantul londonez al organizaţiei Hizb ut-Tahrir, Omar Mahmoud Othman abu Omar, Abu Hamza al-Masri, Ibrahim Madhi sau Mamour Fall sunt doar câteva din miile de clerici musulmani din întreaga lume care le reamintesc credincioşilor că datoria lor este să urască toate celelalte religii, moduri de viaţă, crezuri, doctrine sau credinţe care contrazic islamul. O scurtă trecere în revistă a concepţiilor lor este edificatoare. Astfel, pentru unul din cei mai reprezentativi militanţi islamişti, şeicul Omar Bakri Muhammad, liderul fostei grupări Al-Muhajiroun, atacurile de la 11 septembrie şi orice act terorist musulman se explică printr-un text divin, Surah AL-Baqara 2:190: "Luptă pe calea lui Allah împotriva celor care luptă împotriva ta…", care permite musulmanilor să lupte prin orice mijloace împotriva "kaffir" (cei care nu cred în islam). Potrivit clericului musulman, "terorismul poate fi ori pozitiv, ori negativ, după cum este pro sau contra lui Allah… În termenii jurisprudenţei islamice, doar musulmanii sunt nevinovaţi; ne-musulmanii nu sunt. Toţi ne-musulmanii sunt criminali răzvrătiţi împotriva lui Allah. Noi nu facem nici o deosebire între civili şi non-civili, între inocenţi şi vinovaţi, ci doar între musulmani şi necredincioşi. Viaţa unui necredincios nu are nici o valoare, nici o sfinţenie… Jihadul nu este în mod special anti-creştin - este anti-kaffir."
Consecinţa acestei viziuni asupra lumii a fost sintetizată de un alt cleric radical, şeicul Ibrahim Madhi, al cărui mesaj a fost transmis în direct de televiziunea palestiniană: "Allah vrea ca statul injust al Israelului să dispară. Statele Unite, această ţară nedreaptă, vor fi rase de pe suprafaţa pământului. Statul infidel Marea Britanie va fi distrus".

Mentorii al-Qaeda
Cei care cred că atentatele teroriste comise de islamişti sau opiniile extremiste menţionate mai sus reprezintă o excepţie în lumea islamică sunt contrazişi chiar de multiplele exemple existente în istoria musulmanilor. Osama ben Laden şi al-Qaeda, la fel ca alte zeci de grupări teroriste islamice, pot fi consideraţi descendenţii spirituali direcţi ai "Hashishin" (Asasinii)", o sectă musulmană şiită care a îngrozit timp de două secole Orientul Apropiat şi Asia Centrală. Această grupare, înfiinţată de Hassan Bin Sabbah, în anul 1090, şi-a avut centrul în munţii din nordul Persiei şi a terorizat regiunea actualei Sirii, Iran şi Irak, cu scopul de a reconstitui califatul fatimid din Egipt. Forţa Asasinilor a constituit-o terorismul. Îndeplinind poruncile lui Hassan Bin Sabbah, adeptii cultului omorau conducători politici sau persoane care aveau influenţă asupra maselor. Numai în timpul conducerii lui Sabbah, au fost ucişi 75 de lideri, printre care opt califi şi sultani, şase viziri, şaptesprezece emiri, vali (conducători de regiune), muftii şi cadii. Toţi cei asasinaţi aparţineau claselor conducătoare sau aveau o influenţă însemnată asupra maselor.
Cronicile vremii relatează că întemeietorul sectei îşi droga adepţii înainte de trimiterea în misiuni ucigaşe. Ca şi astăzi, conducătorii religioşi ai sectei ismaeliţilor, cum mai erau cunoscuţi "Asasinii", le spuneau militanţilor că vor avea parte de Paradis în cazul în care îndeplinirea ordinului ar fi însemnat sacrificarea propriei vieţi. Gradul extrem de fanatism şi îndoctrinare le-a permis ismaieliţilor să controleze peste 70 de castele din munţii Siriei şi Iranului, serviciile lor fiind solicitate de diferiţi lideri musulmani. În cele din urmă, "Asasinii' au fost distruşi de triburile momgole în secolul al XIII-lea, dar impactul lor a fost atât de mare încât termenul de asasin a intrat în latină şi apoi în limbile europene, fiind popularizat de marele explorator Marco Polo.

Doctrina statului islamic
Un alt argument împotriva tezei singularităţii ideologiei al-Qaeda şi a altor grupări similare este legătura dintre Ayman al-Zawahiri, numărul doi în al-Qaeda, şi Said Qutb, considerat primul fundamentalist islamic modern. Legătura dintre cei doi demonstrează că radicalismul islamic modern nu a apărut pe un teren gol, ci a prins contur cu mai bine de jumătate de secol în urmă.
Născut în Egiptul superior, în anul 1906, Said Qutb a fost în tinereţe un admirator al Occidentului, dar o călătorie în Statele Unite la sfârşitul anilor 1940 şi apariţia statului Israel i-au schimbat opiniile. Nemulţumit de combinaţia de naţionalism şi socialism arab promovată de ţara sa, Qutb, funcţionar în Ministerul Educaţiei, a scris câtevă cărţi, chemând la apariţia unei "noi generaţii coranice". Qutb a schiţat o teorie a statului islamic care avea să influenţeze nenumăraţi islamişti şi constituie şi astăzi un punct de referinţă pentru organizaţii de tipul celei conduse de Osama ben Laden. La fel ca profetul Mahomet acum 1300 de ani, Said Qutb a denunţat corupţia şi decadenţa societăţii în mijlocul căreia trăia. El considera că musulmanii din epoca naţionalismelor ignoră islamul şi venerează idoli moderni precum naţiunea, partidul sau socialismul. De asemenea, Qutb susţinea că islamul este ţinta unei conspiraţii universale din care fac parte creştinii, evreii, sioniştii, păgânii şi ateii. În viziunea lui Qutb, singura soluţie era încetarea fragmentării lumii musulmane pe criteriul naţional şi restabilirea valorilor islamului ca religie a unei singure comunităţi - "umma", a tuturor musulmanilor, indiferent de etnie.
Deşi Qutb avea să sfârşească executat de autorităţi, teoria statului islamic nu a dispărut o dată cu moartea sa. Provenit dintr-o distinsă familie de intelectuali, Ayman al Zawahiri a devenit un adept al lui Said Qutb, mai ales după contactul său cu fratele acestuia, Mohamed Qutb, profesor de religie islamică în Arabia Saudită. În anii '80 Ayman al Zawahiri s-a deplasat la Peshawar, în Pakistan, unde l-a cunoscut pe tânărul Osama ben Laden, venit şi el să lupte în "jihad" - războiul sfânt împotriva infidelilor comunişti. Ayman al Zawahiri avea să devină sfetnicul principal al lui Osama ben Laden şi de fapt creierul organizaţiei al-Qaeda. De altfel, cei doi au avut o contribuţie importantă la aplicarea în practică a teoriilor lui Said Qutb în Afganistan, în timpul perioadei în care talibanii s-au aflat la putere, din 1994 până în 2001.

Al doilea Mahomed
Cel mai bun exemplu că predispoziţia la fundamentalism religios şi radicalism nu este apanajul unor indivizi, grupări sau "secte" izolate este Iranul, ţară condusă de aproape trei decenii de ayatollahii islamici. Liderul revoluţiei din 1979, ayatollahul Khomeini, este cel care a reînviat, în epoca modernă a islamului, viziunea profetului Mahomed privind cucerirea lumii. În predicile sale, Khomeini a explicat că restabilirea statului Israel a fost un miracol satanic îngăduit de Dumnezeu din cauza răcirii credinţei maselor musulmane. El a chemat la o reînnoire a adevăratului islam, în vederea aducerii la îndeplinire a trei ţeluri, în următoarea ordine:
1. Izgonirea conducătorilor "seculari" din ţări islamice ca Algeria, Maroc, Tunisia, Egipt sau Iordania, după modelul revoluţiei din Iran;
2. Redobândirea controlului asupra pământului Palestinei, concomitent cu exterminarea evreilor în cadrul acestui proces;
3. Cucerirea restului lumii în numele lui Allah.
Fără nici o îndoială, demersurile regimului de la Teheran de a dobândi arma atomică au legătură cu ţelurile menţionate de Khomeini. Actualul preşedinte, Ahmed Ahmadinejad, a afirmat în mod repetat că doreşte ştergerea statului evreu de pe faţa pământului. Faptul că utilizarea opţiunii nucleare ar degenera într-un conflict internaţional major, cu consecinţe dezastruoase pentru toţi actorii conflictului, nu este de natură să-i descurajeze pe conducătorii iranieni, atâta vreme cât printre victime s-ar număra şi "superputerile creştine". (va urma)

Ioan BUTIURCĂ

Islamul - religia Jihadului (II)

Sursa: Ziarul de Mureş

"Atâta timp cât islamul va rămâne islam (ceea ce se va întâmpla) şi Occidentul va rămâne Occident (ceea ce este mult mai puţin sigur), acest conflict fundamental între două mari civilizaţii şi moduri de viaţă va continua să definească relaţiile lor în viitor. Şi asta, pentru că islamicii sunt convinşi de superioritatea culturii lor şi obsedaţi de inferioritatea puterii lor". (Samuel P. Huntington - "Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, 1996")

Pentru a înţelege mai bine predispoziţia spre violenţă a islamului, criteriul cel mai pertinent este înţelegerea modului în care această religie se raportează la spaţiul mundan, la instituţiile sociale şi politice existente într-un context istoric dat. Astfel, putem observa că, dacă în creştinism distincţia dintre cele două "împărăţii", cerească şi lumească, a fost făcută de la început - Iisus vesteşte că Împărăţia Sa nu este din lumea aceasta, că trebuie dat lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi Cezarului ce este al Cezarului -, situaţia este foarte diferită în cazul islamului. Acesta nu recunoaşte separaţia dintre religie şi stat, pe considerentul că Allah a trimis religia omului pentru a o aplica în toate domeniile vieţii. Ca atare, în islam este imposibil să distingi sacrul de laic, legea omenească neavând nici o valabilitate în faţa celei revelate de Dumnezeu profetului Mahomed. Legea islamică (Sharia), compusă din Coran, Sunna - tradiţia profetică, extrasă din analiza textelor Hadith, care conţin relatări ale cuvântărilor lui Mahomed, şi fïqh - dreptul musulman, acoperă toate aspectele vieţii, de la guvernare şi relaţii externe până la viaţa de zi cu zi.

Originea jihadului
Implicaţiile acestui fapt sunt covârşitoare, în condiţiile în care proiectul islamismului este unul global. Încă de la origini, doctrina islamică a preconizat existenţa unui singur stat islamic, care guvernează peste toată "umma" (comunitatea musulmană). Acest principiu introdus de Mahomed în contextul triburilor politeiste arabe a fost înscris în Constituţia de la Medina din 627, în care se specifica faptul că toţi credincioşii sunt egali în faţa lui Allah, depăşindu-se astfel ierarhiile tribale sau de clan. Membrii ummei erau obligaţi să ramână solidari atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război, iar datoria comunităţii era să extindă teritoriul statului. Scopul final urmărit este acela de a extinde suprafaţa califatului pentru a aduce întregul pământ sub guvernarea islamului şi pentru a-i înlătura pe necredincioşi.
Ca atare, de la început, islamul a fost ataşat ideii de Jihad, de luptă sfântă. Teologia islamică a împărţit lumea în două zone: Dar al-islam (Casa islamului) şi Dar al-Harb (Casa Războiului) - populată de necredincioşi. Musulmanii au primit de la Mahomed misiunea de a cuceri această din urmă regiune, "infidelii" urmând să fie ucişi, dacă nu se supun de bunăvoie (Hadith 4:196 "Am dat ordin ca lupta să continue până ce oamenii vor spune: nimeni nu are dreptul să fie adorat, decât Allah").

Sabia profetului
Primul care a impus cu tăişul sabiei noua religie a fost însuşi Mahomed, care în ultimii săi zece ani de viaţă şi-a dedicat întreaga energie războiului, până când a supus Mecca şi comunităţile creştine şi iudaice care se aflau în Arabia Saudită. Exemplul profetului a fost copiat de urmaşii săi, care au cucerit o mare parte a lumii romane în timpul primului secol al expansiunii musulmane (632 - 732), prin uciderea a nenumăraţi oameni nevinovaţi şi prin forţarea supravieţuitorilor să adopte credinţa islamică. Ulterior, califatele şi imperiile musulmane care au folosit violenţa şi războiul pentru înaintarea cauzei lui Allah şi-au legitimat acţiunile afirmând că urmează exemplul şi învăţăturile profetului lor, Mahomed. Oponenţii islamului au sancţionat prompt această justificare, catalogând religia islamică agresivă şi belicoasă, însă apologeţii religiei musulmane au respins astfel de caracterizări. Unii învăţaţi au insistat chiar pe aspectul tolerant şi pacifist al islamului, în timp ce alţii au considerat inutilă încercarea de a defini învăţăturile Coranului şi ale lui Mohamed cu privire la folosirea războiului, pe motiv că scriptura musulmanilor este o carte vastă, plină de poezie şi contradicţii, în care se pot găsi "condamnări ale războiului şi incitări la luptă, minunate expresii de toleranţă şi imagini aspre împotriva necredincioşilor."

Versetele sabiei
O analiză atentă a textelor Coranului arată că un astfel de punct de vedere nu stă în picioare. Aparentele contradicţii din cartea sfântă a musulmanilor sunt rezolvate prin recunoaşterea învăţăturilor progresive ale lui Mohamed, care trec de la pace la război în timpul vieţii şi experienţei sale. Astfel, la începutul misiunii, Mohamed le-a cerut adepţilor săi să întâmpine opoziţia cu răbdare şi persuasiune, în aşa-numitele "versete ale iertării şi îndurării" ("Invită-i pe toţi pe calea Domnului cu înţelepciune şi prin îndemnare minunată; ceartă-te cu ei în modul cel mai bun şi mai frumos; pentru că Domnul ştie cel mai bine cine s-a abătut de la căile Lui şi cine va primi călăuzire (16: 126 )", "Niciodată binele şi răul nu vor fi deopotrivă. Îndepărtaţi răul cu ce este bine ( 41; 34 )."
Situaţia s-a schimbat după ce Mahomed şi-a consolidat puterea, dovadă fiind atitudinea sa faţă de evrei şi creştini. Sperând că vor accepta fără mari împotriviri noua revelaţie, Mahomed a vorbit la început admirativ despre "oamenii Cărţii", dar când evreii şi creştinii l-au respins, profetul şi-a schimbat radical poziţia. În Sura 5:51, el le-a poruncit musulmanilor să nu se împrietenească cu evreii şi creştinii, iar în Sura 9:29 le-a ordonat să ia armele în mâini: "Luptaţi cu aceia care nu cred în Dumnezeu şi nici în ziua de apoi şi nu consideră oprit, ceea ce a oprit Dumnezeu şi trimisul Său, nici nu recunosc religia adevărată, (chiar dacă ei sunt) oameni ai Cărţii, până când nu vor plăti jizya (tributul) şi se vor supune de bună voie şi vor fi supuşi. Iudeii îl numesc pe Uzair ( Ezra ) fiu al lui Dumnezeu, iar creştinii îl numesc pe Mesia fiu al Lui Dumnezeu… Blestemul Lui să cadă asupra lor". Chemarea la luptă a fost extinsă apoi împotriva tuturor necredincioşilor, în celebrele "versete ale sabiei", dintre care enumerăm câteva exemple: "Războiul vă este orânduit şi vouă nu vă place. Dar poate că urâţi tocmai ceva bun pentru voi şi iubiţi ceva ce este rău pentru voi. Dar Dumnezeu ştie şi nu voi." ( 2:212, 213 ); "Dar, când lunile sfinte au trecut, atunci luptaţi şi omorâţi păgânii oriunde-i veţi întâlni, apucaţi-i, împresuraţi-i şi pândiţi-i în toate modurile; dacă se pocăiesc, se vor ruga în mod regulat şi vor face acte de milostenie regulate, atunci deschideţi drumul pentru ei; căci Dumnezeu este iertător şi milostiv" ( 9:5 ); "O singură încercare (de luptă) pentru cauza lui Allah, dimineaţa sau seara, este mai bună decât lumea şi tot ce este în ea" ( 4:50 ); "paradisul se află sub umbrele săbiilor" ( 4:73 ). Ordinele sunt clare. Musulmanii au de luptat cu ceilalţi oameni până cand aceştia vor deveni musulmani. Cei care vor să-şi salveze vieţile nu au altă cale decât aceea de a renunţa la religia lor şi de a adopta religia islamului.

Jihad progresiv
Acceptarea în mod gradat de către Mahomed a jihadului militar ca pe o strategie esenţială de promovare a expansiunii islamice a devenit cunoscută sub numele "legea abrogării ", care este acceptată de învăţaţii musulmani. În acord cu această doctrină, versetele de mai târziu, cele ale "sabiei", depăşesc vechile "versete ale iertării".
În cartea sa "Jihad: Originea războiului sfânt in islam," cercătătorul Reuven Firestone scrie: "Erudiţii musulmani au venit cu concluzia că versetele privitoare la război au fost revelate în relaţie directă cu nevoile istorice ale lui Mahomed în timpul misiunii sale profetice. La începutul carierei sale în Mecca, când era slab şi avea doar câţiva adepţi, revelaţia divină a încurajat evitarea unui conflict fizic. După intense persecuţii care au determinat pe Mohamed şi pe urmaşii săi să emigreze la Medina, ei au fost lăsaţi să se angajeze într-un război de apărare. Cum comunitatea musulmană a crescut în putere, mai târziu revelaţiile au lărgit condiţiile în care se putea porni un război, până când s-a considerat că războiul împotriva ne-musulmanilor poate fi pornit în orice timp, fără vreun pretext şi în orice loc".
Aşadar războiul nu a fost pentru multă vreme unul de apărare, ci a devenit un Jihad agresiv împotriva tuturor "infidelilor". Aceasta este învăţătura finală a Coranului care a rămas în vigoare până astăzi şi a inspirat recentele acte de terorism care au lovit lumea oocidentală. (va urma)

Integrismul sau fundamentalismul islamic
Unul din cei mai competenţi islamologi francezi, Anne-Marie Delcambre, subliniază în cartea sa, "islamul interdicţiilor", că "există o ipocrizie din partea musulmanilor şi ne-musulmanilor, un fel de «religious correctness» pe şablonul lui «political correctness», care face să nu spunem adevarul despre textele sacre.
Singurii musulmani adevăraţi sunt integriştii, întrucât sunt singurii care urmează textele cu rigoare. Nu islamiştii sunt vinovaţii, ci textul care îi inspiră. islamul pune probleme pentru că este în imposibilitate absolută de a scăpa de consecinţe textelor sale originare.
Nu ne putem preface veşnic că în Coran există numai versete referitoare la pace şi toleranţă şi să ignorăm cele în care Mahomed cheamă la răzbunare, la vărsare de sânge.
Cu riscul de a şoca, trebuie să avem curajul să spunem că integrismul (fundamentalismul) nu este maladia islamului, ci urmarea în integralitate a dogmelor religioase. El se găseşte în lectura literală, globală şi totală a textelor sale fondatoare. Chiar dacă am ajunge să stopăm integrismul militant, sa evităm atentatele, să-i punem sub zăvor pe fundamentaliştii islamici, va rămâne totdeauna şi peste tot acest integrism difuz în societatea musulmană care nu este de fapt decât dorinţa de aplicare totală a literei Coranului şi Sunna."

Apologia jihadului este făţişă într-un Hadith, unde Mahomed este citat cu următoarele cuvinte: "Sabia este cheia paradisului şi a războiului. O picătură de sânge pentru cauza lui Allah - o noapte petrecută sub arme - este mai folositoare decât două luni de post şi rugăciune. Oricine cade în bătălie, păcatele lui vor fi iertate, iar în ziua judecăţii, membrele lui vor fi aduse pe aripile îngerilor şi heruvimilor".
În Coran, recompensa pentru cei care mor în Jihad este chiar paradisul, după cum asigură Sura 4:74. Sacrificiul propriei vieţi pentru Allah este considerat lucrul cel mai de preţ pentru un musulman:" Şi dacă eşti ucis sau mori în Calea lui Allah, iertarea şi milostivirea din partea lui Allah sunt mai de preţ decât tot ceea ce alţii ar putea aduna din bogăţiile lumii" (Sura 3:157).
În ce priveşte folosirea terorismului, poruncile lui Mahomed nu lasă loc nici unei ambiguităţi: "Împrăştie teroarea în inimile inamicilor lui Allah şi a duşmanilor voştri" (Sura 8:60). Credincioşii musulmani sunt asiguraţi că însuşi Dumnezeu va sări în ajutorul lor, după cum spune Sura 8:12, 17:" Voi inculca teroarea în inimile necredincioşilor. Loveşte-i peste gât şi zdrobeşte-le vârfurile degetelor. Nu tu eşti cel care-i nimiceşti, ci Allah (Sura 8:12, 17).

Ioan BUTIURCĂ