Etnia tătară din România - Scurt istoric

www.divesr.ro

Grupul tătar din stepa nord-pontică începe să se afirme în istorie în secolul al XIII-lea. Victoria asupra cnezilor ruşi în 1223 le-a deschis drumul spre Europa, întinzând stăpânirea lor până la gurile Dunării.

Prima mărturie documentară în legatură cu stabilirea tătarilor în Dobrogea se referă la o împroprietărire din perioada lui Gingis Han (înc. sec. XIII). În cursul secolului al XIV-lea, au venit triburi de tătari alaturi de turci din Anatolia (Asia Mică), având loc şi trecerea la islamul sunnit.
Apoi, în perioada hanului Timur Lenk, 100 de mii de tătări s-au stabilit în Dobrogea şi în regiunile Edirne si Filipopoli.

În 1525 alte grupuri de turci oguzi si de tătari au ajuns la Babadag. Cronicile otomane au înregistrat patru grupuri de tătari pe teritoriul Rumeliei (zona Balcanilor de rãsărit), de care aparţinea Dobrogea: tătarii Aktav, tătarii Tîrhala, tătarii din Ianbolu şi tătarii Bozapa sau Bozata. Aceste grupuri au fost incluse în aceleaşi condici cu nomazii oguzi, bucurându-se de aceleaşi privilegii şi având aceleaşi obligaţii faţă de statul otoman.

Limba tătară face parte din ramura turcică a limbilor altaice. Instaurarea administraþiei otomane în Dobrogea a avut un efect de asimilare a populaþiei tătare, limba kâpceacă a tătarilor fiind treptat înlocuită cu osmana, care este o limbă turcă occidentală.

După acceptarea suzeranităţii sultanului Mehmed al II-lea în anul 1457, s-a osmanizat şi limba tătarilor din Crimeea, astfel tătarii veniţi în Dobrogea din aceastã regiune îşi desfăşurau viaţa culturală tot în limba turcilor osmanlâi.

La sfârşitul secolului al XVI-lea, călătorii străini denumeau Dobrogea ca fiind „ţara tătarilor”. În anul 1596, sub conducerea unui frate al hanului, s-au stabilit alţi 40 de mii de tătari în regiunea dintre Dunăre şi mare.

După ocuparea ţaristă a Peninsulei Crimeea (1783), mulţi tătari din acest loc al temutei Hoarde de Aur de odinioară şi-au găsit un refugiu în zona Dobrogei. Acest proces de emigrare a continuat pîna la unirea Dobrogei cu România în 1878. Datorită deselor războaie ruso-turce, tătarii îşi căutau refugiu, părăsind de trei ori Dobrogea, dar întorcându-se mai mereu tot pe aceste meleaguri.

Dupa 1878, situaţia tătarilor din Dobrogea a fost similară în general cu cea a turcilor, adicã marginalizaţi dar nu supuşi unui proces de asimilare etnică.