Etnia turcă din România - Scurt istoric

www.divers.ro

Prima consemnare documentară a prezenţei stabile a unor etnici turci pe actualul teritoriu al României este din anul 1264 când, în urma luptelor interne de tip feudal din Imperiul anatolian selgiucid, un grup de 12 mii de ostaşi conduşi de împăratul Izeyddin Keykavuz s-a aşezat în Dobrogea. Aceştia erau trimişi de împăratul bizantin Mihail Paleologul pentru a apăra Imperiul Bizantin de invaziile străine. Aşezarea dobrogeană a fost numită de turcii pre-otomani Babadag, ceea ce înseamnă "Tatăl munţilor".

Mulţi ani, localitatea a fost o garnizoană militară dar şi un centru cultural important. Un nou val de etnici turci soseşte după cucerirea oraşului Varna în 1484, dar şi în anii următori, odată cu sporirea relaţiilor economice dintre Tara Românească şi Imperiul Otoman.
Cea mai impresionantă figură din zona Dobrogei a fost liderul spiritual Sari Saltuk Dede care a avut o atât de mare influenţă asupra etnicilor turci încât la 1641, când Petru Bogdan Bagsik vizitează Babadagul, menţionează că în acest oraş turcii cinstesc în mod deosebit mormântul acestuia, care este înconjurat de candele, iar creştinii ajung într-o vreme chiar să îl confunde cu Sfântul Nicolae.

Deoarece în secolul al XVII-lea mai toate satele, târgurile şi oraşele din Dobrogea aveau nume turceşti, se poate spune că turcii ajunseseră să fie într-un număr foarte mare în Dobrogea.
Pe de altă parte, educaţia şi instrucţia aveau mai mult un caracter religios, şcolile găsindu-se pe lîngă lăcaşurile de cult (geamii).

Gloria de altădată a apus totuşi în mare măsură. Dacă în anul 1900 în Dobrogea se aflau 238 de geamii, astăzi în toată România se mai găsesc doar 72, dintre care 7 au nevoie de restaurare, fapt pentru care sunt închise, iar 3 sunt în construcţie.

Turcii au fost mereu atenţi la nivelul instrucţiei pentru copiii lor. De-a lungul timpului, pe lîngă şcolile primare, apar şi şcoli speciale, care pregătesc dascăli şi hogi la Babadag. Astfel, la 9 noiembrie 1891 se înfiinţează la Medgidia un nou centru de pregătire a dascălilor şi hogilor.
În perioada interbelică se poate vorbi şi despre o dezvoltare a intelectualităţii turceşti. Apar reviste şi ziare, la început numai în limba turcă osmană, apoi bilingve. Dacă până în 1923 elevii purtau uniforme caracteristice perioadei otomane, odată cu instaurarea republicii turce şi sub influenţa reformei kemaliste, uniformele capătă o alură europeană. Totodată, alături de limba turcă cu caractere latine se introduce şi limba română.

Ca un element specific, trebuie menţionată aici şi existenţa vakifurilor, a fundaţiilor care au contribuit foarte mult la dezvoltarea şi păstrarea identităţii culturale şi spirituale a minorităţii turce din România.

Ulterior, perioada 1945-1990 a fost o perioadă în care intelectualitatea turcă a migrat în Turcia, iar şcoala în limba turcă a funcţionat până în 1954 după care s-a suspendat pe perioada regimului comunist.