Crize în Islam

În ultimele săptămâni, în Rusia şi în zona Orientului Mijlociu extins (Iran, Afganistan şi Pakistan) s-au înregistrat numeroase evenimente cu impact direct asupra intereselor de securitate ale comunităţii euro-atlantice.

Reconstrucţia Văii Swat - prioritate zero

Deşi, în urmă cu numai două luni, Islamabadul capitula realmente în faţa talibanilor acceptând introducerea legii islamice în Valea Swat, astăzi, raportul de forţe în regiune s-a schimbat fundamental. În momentul în care insurgenţa talibană a ajuns la numai 96 de km de Islamabad, pentru preşedintele Zardari a devenit limpede că un răspuns decisiv al armatei nu mai putea întârzia. La presiunea Washingtonului, armata pakistaneză a declanşat o amplă ofensivă pentru a recupera controlul regiunilor tribale de la frontiera cu Afganistanul. Astfel, la 30 mai, zone cheie ale Văii Swat, precum oraşul Mingora, nucleul teritorial al insurgenţei talibane, au fost recucerite de armata guvernamentală. Astăzi, numai în Valea Swat se află în jur de 50.000 de militari ai armatei pakistaneze.

Luptele dintre talibani şi forţele guvernului au creat însă una dintre cele mai grave crize umanitare ale momentului - un exod de refugiaţi de aproape 2 milioane de oameni. Iar acest lucru se întâmplă într-un moment în care, pe fondul crizei globale, economia Pakistanului este menţinută pe linia de plutire de un împrumut FMI de 7,6 miliarde de dolari. Naţiunile Unite estimează că pentru a gestiona criza umanitară, Pakistanul are nevoie urgentă de un ajutor din partea comunităţii internaţionale de aproximativ 543 de milioane de dolari, dintre care, până acum, nu a primit decât 35%.

Între timp, armata pakistaneză pregăteşte deschiderea unui nou front împotriva insurgenţei talibane în Waziristanul de Sud. Ţinta acestei a doua ofensive este liderul religios Baitullah Mehsud, care controlează câteva mii de luptători talibani. Surse oficiale au confirmat faptul că Mehsud se află în spatele atentatelor sinucigaşe care au devastat Pakistanul în ultimele luni. Totuşi, cei mai mulţi experţi occidentali sunt sceptici faţă de oportunitatea deschiderii unui al doilea front. Ei recomandă, dimpotrivă, consolidarea tactică a Văii Swat. Contrainsurgenţa nu presupune exclusiv eliminarea insurgenţilor dintr-un anumit teritoriu, ci şi securizarea şi stabilirea unor structuri permanente de guvernare pe spaţiul eliberat. Este modelul aplicat de Statele Unite în Irak, ce poate fi redus sugestiv la formula „curăţă, menţine, construieşte“. Pe termen lung, succesul ofensivei Islamabadului în Valea Swat depinde de câştigarea loialităţii celor 2 milioane de refugiaţi dislocaţi din zona de conflict.

Pe scurt, ei nu se pot întoarce într-un no man’s land. Iar acest lucru presupune mai întâi reconstrucţia teritoriului controlat până nu de mult de talibani, crearea unei infrastructuri de autoguvernare şi de furnizare a unor servicii publice de bază care să asigure dezvoltarea economică şi socială, dar şi domnia legii. O deschidere prematură a unui al doilea front înseamnă însă o supraextindere a unor resurse militare deja foarte limitate (cea mai mare parte a acestora fiind încă desfăşurate la graniţa cu India). „Ce se va întâmpla cu noi?“ se întreabă Tahir Khan, unul dintre refugiaţi. „Casele noastre sunt distruse, culturile arse, animalele moarte. Talibanii se pot întoarce oricând. Ce caută armata în Waziristan, din moment ce nu şi-a terminat treaba în Swat?“ Dacă armata este redesfăşurată în Waziristan, cine va proteja efortul de reconstrucţie? Riscăm să ne întoarcem de unde am plecat.

În Iran continuă protestele

Protestele din capitala Teheranului au continuat şi pe parcursul acestei săptămâni. Totodată, s-au înteţit acţiunile de intimidare derulate de către structurile de securitate loiale preşedintelui Ahmadinejad împotriva liderilor forţelor de opoziţie. Spre exemplu, a fost arestată cea mai mare parte a redacţiei coditianului Kalemeh Sabz, controlat de către Hossein Moussavi şi înfiinţat înainte de alegeri. Per ansamblu, se estimează că mai mult de 2.000 de persoane au fost arestate, câteva sute fiind date dispărute. Printre aceştia se află activişti ai opoziţiei, profesori, mulţi dintre ei foşti membri ai echipei preşedintelui reformist Mohammad Khatami şi foarte probabil chiar şi soţia lui Moussavi, Zahra Rahnavard, care i-a îndemnat pe manifestanţi să continue protestele. Ea a criticat acţiunile de reprimare săvârşite de autorităţi şi a comparat atitudinea acestora cu impunerea Legii Marţiale.

Amnesty International a precizat faptul că una dintre metodele de intimidare folosite de autorităţi este aceea a arestării participanţilor răniţi în timpul demonstraţiilor, chiar în momentul externării din spital, după care sunt conduşi spre destinaţii secrete pentru a fi interogaţi. Într-una dintre cele mai elocvente luări de poziţie, preşedintele Statelor Unite, Barack Obama, şi-a întărit criticile la adresa măsurilor adoptate de regimul de la Teheran: „Statele Unite şi comunitatea internaţională sunt consternate de ameninţările, bătăile şi arestările din ultimele zile. Condamn cu tărie toate aceste acţiuni injuste şi deplâng alături de poporul american pierderea fiecărei vieţi inocente“. Până în prezent, s-au înregistrat 20 de morţi pe fondul, ciocnirilor dintre forţele de ordine şi opoziţia care contestă în stradă rezultatul alegerilor din 12 iunie. Una dintre victime, împuşcată de forţele loiale preşedintelui Ahmadinejad, Neda Agha-Soltan, a devenit un simbol al celor care contestă legitimitatea electorală a actualului regim.

Un nou comandant în Afganistan

Generalul Stanley McChrystal este noul comandant al forţelor din Afganistan; un apropiat al generalului Petraeus, are o solidă expertiză în zona operaţiunilor forţelor speciale. Şi-a preluat portofoliul recomandând modificarea drastică a priorităţilor operaţionale: „nu contează cât teritoriu controlăm, ci cât de eficienţi suntem în a asigura securitatea civililor. Nu contează câţi inamici eliminăm sau câte pierderi înregistrăm, ci reducerea la minimum a civililor afgani ucişi atât de insurgenţi, cât şi de noi“.

Sursa: Revista 22

China şi problema uigură

Problema drepturilor omului, istoria conflictelor interetnice şi politice din regiune, economia şi geopolitica se intersectează într-o ţesătură complicată.

Agenţiile de presă transmit, începând din 5 iulie, informaţii despre incidente violente izbucnite în provincia chineză Xinjiang, în care au fost implicaţi mai întâi uigurii şi apoi chinezii (în 7 iulie). Situaţia a devenit suficient de gravă pentru ca preşedintele Hu Jintao să renunţe la reuniunea G8, iar din 8 iulie un vast dispozitiv militar de control să fie amplasat în Urumqi şi în alte oraşe ale provinciei.

Sensul evenimentelor a început să se clarifice abia câteva zile mai târziu. Ceea ce organizaţiile uigure au acuzat a fi o represiune contra minorităţii, iar preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a afirmat că este aproape un genocid s-a conturat tot mai clar ca fiind un conflict interetnic. Numărul victimelor a crescut la peste 180, uiguri sau chinezi, civili agresaţi de către grupuri etnice adverse sau victime ale operaţiunilor de restaurare a ordinii. Datele sunt încă neclare, accesul presei la informaţii fiind restrâns, dar o imagine mai nuanţată prinde contur. O imagine în care problema drepturilor omului, lunga istorie de conflicte interetnice, culturale şi politice din regiune, economia şi geopolitica se intersectează într-o ţesătură complicată.

Istoria oficială a Chinei include Xinjiang în graniţele imperiului încă din antichitate, dar realitatea istorică este diferită. Zona, deşi percepută tradiţional ca un spaţiu cultural sinic, nu a fost propriu-zis integrată administrativ în imperiu decât în epoca Qing. Situarea lor la porţile occidentale ale Chinei a fost decisivă pentru stabilirea politicii chineze faţă de uiguri: după o lungă perioadă în care împăraţii aspiră să-i integreze în conceptul universal al unei pax sinica, sunt, în fine, cuceriţi şi integraţi administrativ în imperiu în secolul al XVIII-lea. Pe parcursul acestei istorii, s-a produs o schimbare fundamentală şi în identitatea lor culturală: după secole de budism şi nestorianism, la începutul mileniului al II-lea, s-a produs islamizarea regiunii. Teritoriul uigur devenea, în felul acesta, spaţiul de întâlnire şi de separare a lumii islamice de cea extrem-orientală budistă şi confucianistă.

După cucerire, autoritatea chineză imperială, apoi China republicană şi, în fine, cea populară s-au confruntat cu revolte de amploare variată în această zonă, iar politica autorităţilor a fost neobişnuit de constantă în coordonatele şi metodele sale.
Evenimentele violente din Xinjiang au atras atenţia lumii abia după 1990. Faptul acesta a creat falsa impresie că originea lor se află în ultimul deceniu al secolului XX sau că această perioadă este una de excepţională multiplicare a manifestărilor separatiste antichineze. În fapt, la fel ca în secolul al XIX-lea şi în prima perioadă a secolului XX, după 1949, seria protestelor uigure a continuat într-un ritm inegal, dar constant, pe toată durata celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut.

În anii ‘50-‘60, politica „marelui pas înainte“ a accentuat nemulţumirea faţă de statul chinez şi resentimentele faţă de populaţia chineză s-au amplificat exponenţial. Această situaţie conţine un paradox care defineşte în bună măsură evoluţiile actuale din Xinjiang. Pe de o parte, autorităţile chineze duc o politică de dezvoltare economică şi socială a provinciilor vestice, cu efecte evidente: populaţia uigură s-a dublat din 1957 până astăzi. Pe de altă parte, de la o decadă la alta politica partidului a afectat aspecte importante din viaţa comunităţii: în epoca revoluţiei culturale, elitele etniei au fost epurate din structurile de partid şi de stat, religia islamică este ţinta multor restricţii, iar politica de asimilare culturală este o constantă. Datele demografice sunt, din nou, grăitoare: din 1940, prezenţa chineză a sporit până la actuala proporţie de aproape 50% din populaţia provinciei. Se adaugă politica statului de stabilizare a zonei, politică moştenită din epoca imperiului, teoretizată deja de la 1830, valabilă pentru toate zonele occidentale şi bazată pe principiul „apărare prin asimilare“.1

Acesta este cadrul general în care s-au petrecut o serie de evenimente violente: documentele chineze inventariază peste 200, până în 1981, şi alte peste 100, după 1990, episodul cel mai important, revolta din 1997, fiind datorat unei incursiuni a poliţiei într-o casă privată de rugăciuni în care se desfăşura ceremonia sfârşitului Ramadanului. Anii ‘90 par, de altfel, să fie marcaţi de o sensibilitate sporită faţă de aspectele religioase, care, într-o oarecare măsură, ocupă primul plan în defavoarea naţionalismului laic. Tendinţa aceasta a primit o semnificaţie nouă după 2001.

În anul 2002-2003, autorităţile chineze au făcut publice mai multe documente, care exprimă principiile fundamentale ale politicii statului în zonă şi indică alinierea politicii chineze (din raţiuni proprii) la cea a administraţiei Bush împotriva terorismului.

SUA nu au inclus în propria evidenţă a organizaţiilor teroriste decât Mişcarea Islamică a Turkestanului de Est, suspectată şi de legături cu Al-Qaeda. Din punctul de vedere al guvernului chinez, aceeaşi listă ar trebui să includă Organizaţia de Eliberare a Turkestanului de Est (cu posibile conexiuni cecene), Congresul Internaţional al Tineretului Uigur (care ar fi fost recent creată cu finanţare din partea Al-Qaeda), Frontul Revoluţionar Unit al Turkestanului de Est (organizaţie veterană, fondată de Yusupbek Mukhlisi în anii ‘70, cu susţinerea KGB) şi altele, de a căror existenţă reală însă mulţi specialişti occidentali se îndoiesc.2

Anul 2008, în contextul pregătirii Jocurilor Olimpice, a fost o ocazie pentru unele dintre acestea să îşi afirme intenţiile, iar cel mai serios atac s-a produs în iulie: 16 poliţişti de frontieră au murit într-un atentat la Kashgar.

Reacţiile internaţionale faţă de evenimentele recente sunt neobişnuit de modeste. Singurele declaraţii oficiale notabile au venit din partea Turciei şi Iranului, critice faţă de metodele chineze văzute ca agresiuni împotriva unei populaţii turcice şi musulmane. Pe de altă parte, Afganistanul şi Vietnamul au făcut declaraţii susţinând principiul integrităţii statale a Chinei.

Opinia publică internaţională este în mod evident mult mai puţin interesată de subiectul uigur decât de cel tibetan, urmărit cu multă emoţie acum un an. Desigur, există deosebiri culturale semnificative: Tibetul a intrat încă din secolul al XIX-lea în imaginarul universal ca teritoriul misterios al unei civilizaţii spiritualizate, imagine pe care budismul şi mai ales charismaticul Dalai Lama continuă să ne-o inspire. Turkestanul, dimpotrivă, a fost, începând cu secolul al XIX-lea, un spaţiu al disputelor politico-teritoriale puţin cunoscute şi greu de înţeles pentru majoritatea occidentalilor. Identitatea islamică a uigurilor este, mai ales în 2001, un dezavantaj suplimentar. Rarilor cunoscători ai istoriei acestui spaţiu în care tezaure de cultură budistă şi nestoriană sunt prezente în numeroase situri (Dunhuang este doar cel mai cunoscut), ideea unui eventual stat islamic le aduce inevitabil în memorie oroarea distrugerii de către talibani a statuilor de la Bamyan, în Afganistan.

Elemente mult mai pragmatice explică atitudinile oficiale (sau lipsa lor). Pentru statul chinez, Xinjiang nu este numai ceea ce geografia şi demografia ne arată: un teritoriu de dimensiunea Franţei, Spaniei şi Italiei laolaltă, ocupat de o populaţie cât a României. Turkestanul chinez este o zonă cu resurse excepţionale: 40% din rezervele naţionale de cărbune, cel mai mare zăcământ de uraniu, o treime din producţia de gaz natural a Chinei şi resurse petroliere care alimentează 14% din consumul casnic naţional. Chiar limitată la aceste elemente, importanţa economică a regiunii ar fi enormă. Rolul provinciei, cândva poartă a lumii chineze spre Asia Centrală şi Europa, pe Drumul Mătăsii, şi-a pierdut din importanţă în secolul al XIX-lea, când europenii şi americanii au deschis o cale nouă şi au dat Shanghaiului rolul de interfaţă economică a Chinei. Astăzi, rutele terestre spre centrul Asiei îşi recapătă importanţa: Xinjiang, învecinată cu Kazahstanul, este vitală pentru accesul Chinei la petrolul şi gazele din zona Mării Caspice.

Comerţul cu Iranul, pentru care China este principalul partener, trece de asemenea prin regiune, iar odată cu el şi influenţa chineză în Asia Centrală. Dezvoltarea accelerată a Chinei, nevoia sa de resurse, cu deosebire energetice, exclude orice posibilitate ca autorităţile chineze să accepte schimbări în statutul provinciei.

Interesele chineze în această privinţă se întâlnesc cu cele ale altor actori politici majori. Nu este vorba numai despre importanţa crescândă a Chinei în echilibrul de forţe internaţional, ci şi de rolul esenţial pe care îl are în stabilitatea statu-quo-ului în Asia Centrală. Dificila relaţie a Chinei cu regimul taliban în trecut, politica acestuia de încurajare a islamismului în rândul uigurilor, atragerea unora dintre aceştia în taberele de antrenament ale talibanilor arată că pericolele unei frontiere permeabile sunt reale şi ar face situaţia mult mai dificilă pentru toţi cei implicaţi în războiul din Afganistan. Într-un moment în care noua administraţie americană se concentrează asupra rezolvării acestui conflict, iar lumea se zbate într-o criză care afectează China mai puţin decât alte state, nu este surprinzător faptul că pentru cauza (de altfel greu de definit) uigură există foarte puţin interes internaţional manifest.

1. Ross Terrill, The New Chinese Empire, New York, 2003, p. 236-237.

2. Millward, p. 12-27.

Declinul elanului pentru jihad

F

undamentalismul fanatic şi organizaţiile jihadiste musulmane şi-au pierdut popularitatea în majoritatea statelor islamice.

Protagoniştii islamici ai Războiului Sfânt („jihad“) împotriva „necredincioşilor“ occidentali, consideraţi a fi agresivi, lacomi şi haini, pretind că musulmanii trebuie să se apere utilizând orice metode, inclusiv violenţa extremă împotriva civililor, ca să-şi realizeze obiectivele de a elimina influenţa neislamică „străină“, de a îndepărta de la putere tiranii cu tendinţe seculare, înlocuindu-i cu lideri fundamentalişti în ţările predominant musulmane şi de a impune draconic legea islamică („sharia“) în noua comunitate a statelor respective („umma“). Justificarea ideologică pentru participarea la jihad este că lumea musulmană, subdezvoltată, lipsită de perspective şi jefuită de străini, este victima politicii agresive antiislamice a occidentalilor.

În ultimii opt ani, Administraţia de la Washington a exagerat pericolul teroriştilor islamici globali, a declarat oficial un „război antiterorist“ şi a impus limite asupra libertăţilor civile ale cetăţenilor proprii. Militarii americani au invadat două ţări musulmane, i-au alungat pe guvernanţii respectivi şi au impus noi lideri „acceptabili“. Invazia neprovocată şi ocupaţia militară a coaliţiei occidentale în Irak au generat radicalizare în ţările musulmane şi au facilitat recrutarea de noi aderenţi pentru jihadişti. În secolul XXI, fundamentaliştii islamici au înregistrat anumite succese în conflictele violente din Afganistan, Somalia şi Nigeria şi au obţinut rezultate favorabile în alegerile din Egipt, Liban şi teritoriile palestiniene.

Chiar şi înainte de invazia Irakului şi Afganistanului, sondajele de opinie în statele mahomedane indicau că majoritatea populaţiilor respective erau de acord cu obiectivele politice enunţate de Osama bin Laden, deşi mulţi aveau o opinie favorabilă faţă de actele de violenţă împotriva civililor.

Jihadiştii speră că America va da faliment prin continuarea cheltuielilor uriaşe în războaiele din Afganistan şi Irak, prin extinderea regiunilor în care forţele armate americane se implică în conflicte cu mujahedini musulmani şi prin investiţii considerabile în servicii de securitate naţională inutile.

În trecut, a existat un pericol real ca teocraţia de tip iranian, fundamentalismul islamic radical şi ideologia jihadistă să devină dominante în state importante precum Arabia Saudită, Egipt şi Pakistan. În acest caz, extremismul radical ar fi avut la dispoziţie spaţii pentru instrucţie, resurse financiare considerabile şi un mare număr de noi aderenţi. Acest scenariu a devenit improbabil.

Declinul influenţei extremiştilor islamici a început în Maroc, în 2007, când partidul islamic a primit numai 14% dintre voturi la alegerile parlamentare şi 7% în alegerile municipale. Tot în 2007, Frontul Islamic din Iordania a pierdut 17 mandate în alegerile pentru parlament. În Pakistan, votul acordat partidelor islamice a scăzut de la 11% în 2002 la 2% în 2008. În Indonezia, Kuweit şi Liban, partidele islamice respective au înregistrat rezultate inferioare în scrutinurile din 2009. Sondajele de opinie recente au demonstrat că publicul din ţările musulmane şi-a pierdut entuziasmul pentru terorişti. Din 2002 până în 2008, proporţia celor care cred că actele de terorism sinucigaş sunt justificabile a scăzut vertiginos în toate statele mahomedane. Cetăţenii din Irak, Afganistan şi Pakistan au ajuns să deteste brutalitatea excesivă, restricţiile severe şi opresiunea membrilor organizaţiei Al Qaida şi a talibanilor.

Organizaţia condusă de Osama bin Laden a comis o eroare gravă atunci când a permis reprezentantului Abu-Musab al-Zarkawi să-i comande pe insurgenţii Al Qaida din Irak. Orbit de ură antişiită, el a ordonat uciderea a mii de irakieni şiiţi, a provocat un conflict interetnic violent şi a impus o dictatură draconică în zonele sunite în care avea control. Dezgustaţi de brutalitatea insurgenţilor străini, liderii tribali suniţi din Irak au acceptat arme şi salarii de la americani şi au luptat alături de ei împotriva jihadiştilor Al Qaida.

Nucleul principal al liderilor organizaţiei Al Qaida a fost decimat de militarii NATO. Puţinii lideri rămaşi în viaţă se ascund în regiunile tribale din Pakistan. O mare parte dintre jihadiştii instruiţi de Al Qaida în Afganistan au fost şi ei anihilaţi. Cei rămaşi, deşi încă periculoşi, nu reprezintă un pericol pentru Occident.

Fundamentalismul fanatic şi organizaţiile jihadiste musulmane şi-au pierdut popularitatea în majoritatea statelor islamice. În regiunile în care fundamentaliştii au preluat puterea politică, în Afganistan, Irak, Nigeria, Sudan şi Pakistan, populaţiile respective, deziluzionate şi revoltate, au ajuns rapid să-şi deteste dictatorii. Marea majoritate a cetăţenilor mahomedani nu sunt de acord cu obscurantismul forţat, interzicerea muzicii, filmelor şi televiziunii. Mulţi detestă restricţiile vestimentare şi prohibiţiile şcolarizării femeilor. Chiar şi printre cei care favorizează sharia, mulţi dezaprobă aplicarea pedepselor mutilante precum decapitarea, amputarea mâinilor şi executarea prin lovituri cu pietre pentru infracţiuni relativ minore.

Pentru lumea civilizată, fundamentaliştii islamici sunt reacţionari, opresivi şi detestabili. Concepţiile lor despre felul în care societatea umană trebuie organizată, anacronice şi nenaturale, dezonorează religia musulmană. Cu toate acestea, este important să se diferenţieze între cei care preferă aplicarea fundamentalismului islamic în comunităţile lor şi adepţii jihadului internaţional. Marea majoritate a clericilor şi fundamentaliştilor şiiţi şi suniţi nu găzduiesc terorişti şi nu participă la acte violente în străinătate. Aceştia pot deveni aliaţi importanţi ai Occidentului în confruntarea cu jihadiştii terorişti.

Strategia de dezbinare a insurgenţilor şi de negociere cu cei care nu sunt dedicaţi jihadului global este aplicată acum în Afganistan. Peste 90% dintre insurgenţii care luptă împotriva forţelor NATO în Afganistan, calificaţi drept „talibani“, sunt de fapt miliţii tribale, naţionalişti paştuni sau oponenţi ai ocupaţiei militare străine. Mai puţin de 10% sunt aliaţi ideologici ai organizaţiei Al Qaida sau fanatici loiali mulahului Omar. Negocierile directe între NATO şi insurgenţii neafiliaţi cu jihadiştii globali pot duce la reconciliere, respect reciproc şi stabilitate. Pe când utilizarea puterii armate pentru capturarea şi anihilarea teroriştilor jihadişti este justificată, încercările de a „înfrânge“ fundamentalismul islamic prin forţă armată sunt sortite eşecului. Noua administraţie de la Washington a deschis canale de comunicaţii cu lumea islamică, a oferit toleranţă, cooperare şi reconstrucţie şi a renunţat la termenii de „război antiterorist“ şi „islamo-fascism“.

Evenimentele recente din Iran au evidenţiat instabilitatea regimurilor dominate de fundamentalişti clerici nealeşi. Prin represalii brutale împotriva manifestanţilor care contestau validitatea alegerilor prezidenţiale recente, regimul teocratic din Iran şi-a compromis legitimitatea. Deoarece Iranul era considerat un model exemplar al fundamentaliştilor pentru organizarea societăţii islamice, discreditarea elitei clerice de la putere a avut repercusiuni devastante pentru jihadişti şi fundamentalişti în lumea mahomedană.

Revoluţia iraniană din 1979 a fost în principal o revoltă împotriva regimului autocrat, opresiv şi brutal al şahului Reza Pahlevi, venit la putere prin lovitură de stat şi considerat de mulţi ca fiind o marionetă americană. Marea majoritate a revoluţionarilor iranieni doreau libertate, democraţie şi justiţie. Contrar aşteptărilor, puterea politică a fost confiscată de elita clerică. Fără consimţământul populaţiei, ţara a devenit o republică islamică represivă. Noul regim şi-a consolidat dictatura prin încarcerarea, exterminarea şi exilarea potenţialilor oponenţi, care luptaseră alături de islamişti în timpul revoluţiei. Deziluzionaţi de prestaţia preşedintelui „reformist“ Mohamed Khatemi, ales cu mari speranţe în 1997, electoratul a boicotat alegerile prezidenţiale din 2005.

Ceea ce a permis victoria lui Mahmoud Ahmadinejad, un preşedinte radical şi arogant. În ultimii patru ani, el a fost responsabil pentru înăsprirea metodelor represive şi pentru persecutarea celor care promovau reformarea sistemului. Fraudarea alegerilor prezidenţiale din 2009 şi „victoria covârşitoare“ a lui Ahmadinejad au determinat demonstraţii impresionante, în care protestatarii au condamnat nu numai rezultatul alegerilor, dar şi monopolizarea puterii politice de către elita clerică.

Publicul din statele musulmane a început să înţeleagă că fundamentalismul islamic nu oferă soluţii satisfăcătoare pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii, pentru progres economic şi pentru modernizarea societăţii. Admiraţia pentru Osama bin Laden şi pentru jihadişti s-a degradat vertiginos. În secolul XXI, din cauza mijloacelor interpersonale de comunicare, guvernanţii opresivi şi fanaticii fundamentalişti nu vor mai fi capabili să–şi controleze indefinit populaţiile proprii. În cele din urmă, liberalizarea va deveni inevitabilă. În acelaşi timp, jihadiştii îşi vor pierde progresiv susţinerea populaţiilor mahomedane. Deşi rămân capabili să provoace atrocităţi izolate spectaculoase, ei nu mai reprezintă un mare pericol pentru Occident. Declinul progresiv al elanului pentru jihad pare să fie inevitabil.

Sursa: Revista 22

Schimbarea la faţă a Iranului?

Evoluţiile din ultimele săptămâni ar putea semnala o relansare a relaţiilor dintre SUA şi Iran.

Acordul încheiat la Geneva, la 1 octombrie, între Iran şi grupul celor 5+1, reunind statele membre permanente ale Consiliului de Securitate (SUA, Rusia, China, Marea Britanie şi Franţa) plus Germania, reprezintă un compromis major în relaţia dintre Teheran şi comunitatea internaţională. Mai mult, întâlnirea dintre negociatorul şef iranian Saeed Jalili şi William J. Burns, numărul 3 în ierarhia Departamentului de Stat, nu are precedent în relaţiile la nivel înalt dintre Iran şi SUA din ultimii 30 de ani. După un prânz de 45 de minute între cei doi oficiali, Iranul a acceptat ca, în termen de două săptămâni, să pună la dispoziţia inspectorilor Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice (AIEA) centrul de la Qom – o instalaţie clandestină de îmbogăţire a uraniului deconspirată de SUA spre sfârşitul lunii septembrie. Totodată, Teheranul a anunţat disponibilitatea sa de a trimite în Rusia, respectiv Franţa trei sferturi din stocul său cunoscut de uraniu uşor îmbogăţit pentru a fi reconfigurat şi folosit într-un reactor de cercetare medicală din Teheran.

Totuşi, este puţin probabil să asistăm la o schimbare la faţă a regimului Ahmadinejad, un regim care nu cu foarte mult timp în urmă ameninţa să şteargă de pe faţa pământului Israelul. Nu numai că Iranul are în spate o lungă istorie de activităţi clandestine care încalcă flagrant tratatul de nonproliferare şi rezoluţiile Consiliului de Securitate, însă episodul recent al descoperirii facilităţilor de îmbogăţire a uraniului dezvoltate într-o bază militara lânga Qom (un centru similar a fost identificat şi la Natanz în 2002) pare să confirme faptul că Iranul nu a renunţat niciun moment la intenţia dezvoltării unei componente militare a programului său nuclear. În plus, cu numai câteva zile înainte de Acordul de la Geneva, Teheranul a dorit să-şi etaleze capacităţile balistice testând cu succes o rachetă Shabab-3, cu o rază de acţiune de 1.300 de km, care poate lovi ţinte de pe teritoriul Israelului. Şi totuşi, de ce a ales Ahmadinejad să facă acum aceste concesii?

A fost o mişcare tactică menită să prevină o izolare internaţională şi o consolidare a regimului de sancţiuni economice. Mai mult, Ahmadinejad a câştigat un timp preţios, la adăpostul căruia activităţile de îmbogăţire ar putea continua. Există încă numeroase semne de întrebare pe care Teheranul nu le-a clarificat. Între timp, mai multe publicaţii occidentale, precum The Economist sau Newsweek, au relatat faptul că serviciile secrete din Marea Britanie, Germania, Franţa şi Israel par să fi ajuns la concluzii similare: programul iranian de înarmare nucleară continuă. Mai mult, în ediţia sa din 3 octombrie, New York Times vorbea de un raport intern al AIEA care acuza Iranul că dispune de „know-how“-ul de a produce focoase nucleare.

Nu este exclus ca, în curând, Occidentul să fie pus în faţa unui fapt împlinit: un Iran nuclear. Temându-se de o astfel de perspectivă, mai mulţi foşti oficiali neocoservatori din Administraţia Bush au pledat recent în sprijinul unor măsuri militare preventive. Şi totuşi, ar mai exista opţiunea răului cel mai mic: „lumea ar putea din nou să se bazeze pe un echilibru al terorii nucleare (care, să nu uităm, i-a oprit pe Mao şi Stalin, lideri consideraţi mult mai periculoşi decât Republica Islamică), completat fiind de o iniţiativă similară propunerii senatorilor Nunn-Lugar din cazul Rusiei, şi care ar ţine departe focoasele nucleare de fanaticii Gărzii Revoluţionare. Nu este o opţiune glorioasă, dar ar înlătura ameninţarea unor lovituri preventive asupra Iranului, anulând concomitent posibilitatea unui atac nuclear asupra Israelului“, crede John Hulsman.

Sursa: Revista 22

Deblocarea istoriei: reconcilierea dintre Turcia şi Armenia

Acordul dintre Turcia şi Armenia ar putea deschide calea soluţionării diferendului privind Nagorno-Karabah. Procesul nu este însă ireversibil, alţi actori fiind implicaţi. Paralela cu alte aşa-zise conflicte îngheţate e inevitabilă. Turcia îşi consolidează rolul de stat pivot în regiune. UE ar trebui să fie mai activă în vecinătatea estică, după adoptarea Tratatului de la Lisabona.

De anul trecut, au loc negocieri discrete între Turcia şi Armenia, mediate de Elveţia şi susţinute puternic de SUA. La 10 octombrie, cele două ţări, aflate într-o dublă stare de animozitate datorată atât controversei din jurul masacrării armenilor în 1915, cât şi conflictului de la începutul anilor ’90, dintre Armenia şi Azerbaidjan, au agreat liniile generale ale unui plan de normalizare a situaţiei, incluzând restabilirea oficială a relaţiilor diplomatice şi deschiderea frontierei comune închise în 1993.

Graniţa era închisă ca semn de susţinere de către Ankara a Azerbaidjanului, care pierdea războiul cu Armenia şi controlul a opt foste provincii, printre care şi enclava Nagorno-Karabah. O comisie comună de istorici va pregăti un raport privind evenimentele tragice din 1915, când, după surse armene disputate de turci, 1,5 milioane de armeni au fost masacraţi de Imperiul Otoman.
Situaţia nu părea însă anul trecut să evolueze spre acest deznodământ, de altfel încă departe de a fi un capăt de drum.

Prin războiul de cinci zile, din august 2008, din Osetia de Sud, Federaţia Rusă a transmis un mesaj internaţional cu puternică vibraţie regională asupra seriozităţii cu care îşi apără interesele în ceea ce numeşte „vecinătatea apropiată“, regiuni în care ar avea „interese privilegiate“, un eufemism pentru a trasa şi desemna o sferă de influenţă considerată naturală. Imediat după demonstraţia de forţă, liderii de la Baku şi Erevan au fost convocaţi la Moscova să soluţioneze conflictul Nagorno-Karabah. Rusia părea astfel atunci cea care va furniza auspiciile unui acord, cea care nu va ezita să taie nodul gordian al unor conflicte aşa-zise îngheţate. Apoi, negocierile dintre Turcia şi Armenia s-au lovit de presiunile Azerbaidjanului, care a ameninţat Ankara, ţară apropiată etnic şi lingvistic, că se va orienta spre Rusia în exportul de energie. În aprilie, acordul turco-armean părea în impas.
Ceea ce s-a întâmplat finalmente a fost un soi de forţare constructivă a negocierilor dintre Armenia şi Azerbaidjan, prin impunerea realităţii progreselor în relaţia bilaterală Turcia-Armenia.

Acorduri care să răstoarne un curs istoric nu sunt uşor de atins şi constituie în relaţiile internaţionale momente privilegiate, rare. Ce a determinat cele două ţări să iniţieze (căci e vorba de primii paşi) un proces susceptibil să transceandă un diferend istoric, în ciuda riscurilor, inerţiilor şi reticenţelor care tind să apere împământenitul statu quo? Adesea, schimbările majore în raporturile de forţe dintre state sau apariţia unor presiuni sau riscuri externe declanşează o apropiere greu de conceput înainte. Sub imperiul necesităţii, Sparta şi Atena au uitat de rivalităţi şi s-au aliat împotriva lui Xerses, dar, după înfrângerea perşilor la Mycale, au revenit repede la relaţia de competiţie culminând cu războiul din Peloponez. Reconcilierea istorică franco-germană s-a cimentat în contextul reconstrucţiei ţărilor europene occidentale după război, al contracarării pericolului sovietic şi al proiectului de construcţie europeană comună. Reconcilierea româno-ungară din anii ’90 a ţinut în bună măsură şi de un exerciţiu performat, la început sub presiunea exigenţelor aderării europene, apoi prin continuarea de bon coeur a practicii atât datorită mecanismelor create, cât şi a intereselor comune de a menţine noua situaţie.

În prezent există interese convergente ale Armeniei, Turciei şi Azerbaidjanului pentru a ieşi din blocajul actual. Pentru Turcia este vorba atât de îndrăzneală politică, cât şi de calcul strategic. Cordonul ombilical energetic, militar şi cultural care o leagă de Azerbaidjan nu este tăiat. Dar Baku este stimulat să găsească o soluţie împreună cu Armenia. Turcia înţelege că nu poţi să fii lider regional, dacă nu ai relaţii bune cu vecinii (o precondiţie şi pentru aderarea la UE) şi dacă nu dovedeşti capacitatea de a putea mişca lucrurile în sensul bun al istoriei, un sens care transcende adesea perspectiva naţională şi impune compromisuri.

Eforturile diplomatice turce au fost susţinute şi de atuurile geografiei şi geopoliticii, de armele politicii şi comerţului. Turcia navighează cu uşurinţă în mai multe lumi. Este membru al NATO, dar şi al Organizaţiei Conferinţei Islamice, o ţară care a demarat în 2005 negocierile de aderare europeană, dar şi o ţară cu puternice legături în Orientul Mijlociu, Caucaz şi Asia Centrală. Este un mediator şi un actor important în stabilizarea Irakului după retragerea forţelor americane şi pentru clarificarea statutului oraşului Kirkuk dorit de kurzii irakieni. Este o ţară inconturnabilă pentru dialogul cu Israel, Siria şi Iran, a devenit esenţială pentru procesul de pace israeliano-palestinian, critică pentru susţinerea efortului militar american în Afganistan, prin baza de la Incirlik, şi este indispensabilă pentru întretăierea coridoarelor energetice spre Europa, care reduc dependenţa de Rusia. Turcia deţine, să nu uităm, şi controlul Bosforului şi Dardanelelor şi astfel afluxul transportului maritim comercial şi militar în Marea Neagră, conform convenţiei de la Montreux. Companiile turce operează pe scară largă atât în Orient şi Asia Centrală, cât şi în Balcani, în Caucaz şi Rusia. Turcia susţine atât Nabucco, cât şi South Stream, atâta timp cât reţelele energetice trec pe teritoriul său. Chiar dacă Hillary Clinton o desemnează drept o „putere globală emergentă“, cert este că Turcia şi-a creat un loc de stat pivot, un stat fără de care nu poate fi concepută stabilitatea regională. Chestiunea kurdă şi chestiunea cipriotă vor rămâne însă probleme cărora Ankara trebuie să le găsească răspuns, pentru consolidarea poziţiei de preeminenţă în regiune şi apropierea de Bruxelles.

Armenia are opţiuni limitate. Poate continua să fie la mâna Rusiei în materie militară şi dependentă de asistenţă din partea SUA sau poate încerca să iasă din încorsetarea actuală, în care are graniţe deschise doar cu Iranul (unde are o minoritate însemnată) şi Georgia (80% din comerţul său se desfăşoară prin porturile din Georgia). Vede în acelaşi timp că timpul lucrează în favoarea Azerbaidjanului, care prosperă prin extragerea de petrol şi gaze pe care le vinde Occidentului. Ironic, războiul de anul trecut din Georgia, când armata rusă a „rezolvat“ două conflicte îngheţate prin dezgheţarea lor scurtă şi recongelarea după recunoaşterea entităţilor separatiste, a dat de gândit ambelor ţări direct implicate în Nagorno-Karabah, care văd şi că Grupul Minsk al OSCE nu a venit în ultimii 15 ani cu soluţii, Rusiei convenindu-i starea actuală de incertitudine prin care îşi menţine influenţa în regiune.

Preşedintele Sarkisian nu este în fond doar un veteran al războiului din Nagorno-Karabah, ci şi un jucător de şah redutabil. După ce câştigarea alegerilor, în martie 2008, a fost contestată de opoziţie, iar criza globală a agravat stagnarea economică din Armenia, înţelege că posibilitatea unor mişcări sociale interne sporeşte. Recursul la retorica naţionalistă şi adversităţile tradiţionale poate recrea pe termen scurt unitatea, dar nu oferă soluţii viabile de ieşire din situaţia actuală.

Pentru Azerbaidjan, prosperitatea de după încheierea acordului de furnizare de energie Occidentului, din 1994, şi funcţionarea efectivă, din iunie 2006, a gazoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan poate fi anihilată de un nou conflict, chiar dacă în armata azeră se investesc 2 miliarde anual. În Baku, cu aspect deja de emirat din Golf, poţi căuta cu greu semnele crizei economice: mari proiecte urbanistice sfidează, aparent fără efort, cu veniturile din exportul de energie, recesiunea. Pe de altă parte, tânărul lider Ilham Aliev nu poate apărea vulnerabil prin concesii care să dea impresia unor pierderi greu de acceptat de opinia publică.

Deşi ameninţă cu o reorientare spre Rusia, ca şi alte republici foste sovietice, Baku ştie cât de periculos este să reintri în orbita Rusiei, mai ales când interesele economice de producător te îndeamnă spre o relaţie directă cu consumatorii europeni de energie. La o populaţie de 8 milioane de locuitori, Azerbaidjanul are un PIB de 40 de miliarde şi o creştere economică pe timp de criză estimată la 8% în acest an. Cel mai probabil vor exista negocieri directe între părţi, cu mediere turcă, şi desigur vor exista şi presiuni pentru o mediere rusă şi una europeană.

Rusia poate fi marele perdant al unor mişcări în care nu este protagonist şi vede crescând influenţa Turciei în zonă. Menţine însă atuuri importante asupra ambelor ţări din Caucaz, inclusiv trupe şi o bază militară în Armenia.

Acordul de la 10 octombrie semnalează şi o posibilă alterare majoră a direcţiilor strategice diferite de orientare ale celor trei foste republici sovietice din Caucazul de Sud. Până acum, Georgia era exponenta prooccidentală a grupului, Armenia păstrându-şi legăturile puternice cu Rusia, iar Azerbaidjanul jucând între cei doi poli, dialogând şi făcând afaceri în ambele direcţii. Mişcarea de apropiere dintre Armenia şi Turcia poate înclina balanţa spre Occident, prin intermediul Ankarei, care astfel acumulează puncte atât în relaţia cu SUA, cât şi în perspectiva integrării europene.

Dacă neîncrederea poate constitui, în relaţiile interpersonale, o infirmitate emoţională şi morală, adesea contractată în urma unor experienţe suprapuse pe o predispoziţie înnăscută, în relaţiile interstatale rezerva şi suspiciunea privind intenţiile şi ramificaţiile din spatele acţiunilor internaţionale este, cel puţin în grilă realistă, o reacţie cu declanşare aproape automată. Dacă, în cazul unor parteneri de lungă durată, precum Marea Britanie şi SUA, neîncrederea este disipată de reţele complexe de interdependenţe şi interese conexe construite începând cu apusul imperiului britanic şi ascensiunea SUA, în cazul unor ţări care au operat exclusiv pe logica confruntării şi în care elitele şi popoarele au practicat o retorică a ostilităţii de decenii, neîncrederea pare un instrument de prepoziţionare în relaţiile bilaterale cu aură chiar de raţionalitate, în detrimentul bunei credinţe şi al bunei intenţii. Această neîncredere trebuie depăşită într-o relaţie triunghiulară de care depinde rezolvarea ecuaţiei între Armenia, Azerbaidjan şi Turcia. Soluţionarea unui conflict prelungit pe baza unui acord care să îi confere speranţă de dăinuire transmite un mesaj atât pentru conflictul „îngheţat“ din Cipru, cât şi pentru Transnistria (posibil şi pentru Crimeea). Aceasta pune într-o situaţie dificilă Rusia, care a ales o cale complet diferită de cea propusă de Turcia şi Armenia: după războiul din august 2008 a recunoscut, grăbită să folosească momentul, independenţa Osetiei de Sud şi Abhaziei, stabilind 7–8.000 de militari în zonă, dar nesoluţionând conflictul astfel reîngheţat într-o nouă formulă, care nu satisface toate părţile. Turcia sugerează tocmai că există modalităţi ca părţile, ajutate de terţi, să ajungă la un acord. Este posibil ca Moscova să încerce, în paralel cu influenţarea procesului de reconciliere azero-armean, să nu lase să îi scape ocazia Transnistria pentru a se reafirma ca principală putere în fostul spaţiu sovietic şi creator de soluţii. Uniunea Europeană ar trebui însă să fie susţinătorul major al încheierii conflictului nesoluţionat din Transnistria, dacă vrea să aibă credibilitate în zonă, iar politica de vecinătate să nu se mai afirme preponderent doar la sud, ci şi la estul Uniunii. Ce poate fi îngrijorător pentru China, India sau Maroc, dar chiar şi Turcia şi Rusia este impresia că scenariul cel mai probabil pentru Nagorno-Karabah, ca şi cel din fostele provincii georgiene, este favorabil separatiştilor.

Pentru a deschide un alt făgaş de curgere a istoriei este nevoie de ceva mai mult decât voinţă politică şi asumare de riscuri (opoziţia politică, presiuni externe, revanşarzii şi naţionaliştii belicoşi vor exista mereu). Este nevoie de ceea ce Robert Axelrod a numit „umbra viitorului“. Ceea ce poate declanşa schimbarea de paradigmă spre un comportament cooperant ar fi o viziune diferită a viitorului. În momentul în care părţile îşi văd viitorul radical diferit, acesta poate da naştere unor instanţe de conlucrare. Ceea ce înseamnă că viitorul aruncă o umbră asupra prezentului, care astfel este construit diferit, este construit să prindă din urmă un alt viitor. Aşa se poate sparge un cerc vicios al violenţei şi neîncrederii. Ce se poate adăuga este că, pentru ca această percepţie a viitorului să fie diferită şi să facă loc cooperării sau reconcilierii, este nevoie de satisfacerea premisei realizării pregnante de către elite şi mare parte a guvernanţilor a existenţei unor interese comune suficient de puternice, care să facă în aşa fel încât costurile blocajului sau ostilităţii să fie excedate covârşitor şi hotărâtor de beneficiile cooperării. O astfel de situaţie pare să fi făcut posibil acordul dintre Armenia şi Turcia. O astfel de situaţie este aşteptată de peste 50 de ani în Orientul Mijlociu.

Diplomaţia fotbalului este folosită de preşedinţii Turciei şi Armeniei pentru rapprochement, pe modelul diplomaţiei cricketului dintre India şi Pakistan sau a diplomaţiei ping-pong-ului dintre SUA şi China în anii ’70. La 15 octombrie, cei doi şefi de state au urmărit la Bursa meciul retur pentru calificările la mondialul de anul viitor. Anul trecut, preşedintele turc fusese la Erevan pentru meciul tur. Imnul Armeniei nu a fost întâmpinat „sportiv“, steaguri azere au fost confiscate la intrare, indicii că guvernanţii au de dus o muncă asiduă de explicare şi convingere a opiniei publice naţionale. În ambele meciuri, Turcia a câştigat. Câştigul de pe urma încheierii acordului şi, de sperat, a stimulării păcii dintre Armenia şi Azerbaidjan este însă relativ. Fiecare dintre cei trei are de câştigat. Mai ales Azerbaidjanul trebuie convins că şi câştigurile sale pot fi apreciabile. Îi va fi însă greu să accepte pierderea Nagorno-Karabah, chiar dacă ar putea recupera totuşi în jur de 10–15% din teritoriul naţional pierdut în 1994.

Cele două protocoale dintre Turcia şi Armenia nu sunt decât o breşă, o expresie de voinţă politică de moment care trebuie însoţită de o pleiadă de gesturi simbolice şi concrete care vor căpăta probabil o dinamică graduală, bazată pe reciprocitate: deschiderea de ambasade, accesul la monumente şi locuri sfinte (pe muntele Ararat, de pildă), accesul refugiaţilor, eventuale compensaţii în loc de retrocedări, facilităţi economice mutuale etc. Ambele ţări vor deţine însă instrumentul ratificării în parlament a acordurilor. Preşedintele armean are o majoritate confortabilă în Legislativ, însă Parlamentul turc a mai cunoscut o situaţie, în 2003, când aleşii din partidul AKP al premierului Erdogan au votat împotriva atacării de către SUA a Irakului, de pe teritoriul naţional. Dacă Armenia va primi stimulente economice puternice prin includerea în reţelele de comerţ şi tranzit, şi negocierile cu Azerbaidjanul pot avea succes.

Armenia nu emite pretenţii decât asupra enclavei Nagorno-Karabah, putând să retrocedeze celelalte şapte provincii tratate drept „zonă tampon“, dacă se va oferi o soluţie de tranzit sau de zonă contiguă cu Armenia. Aceasta ar oferi câştig şi Azerbaidjanului şi mulţumi şi pe cei 800.000 de refugiaţi azeri de după război. În relaţia cu Turcia, soluţia constituirii unei comisii care să analizeze ştiinţific chestiunea genocidului este o soluţie „vizitată“ şi în alte cazuri. În fond este vorba de un proces de vindecare a memoriei, iar metodele de reconciliere naţională prin Comisii de adevăr şi justiţie, precum cele din Africa de Sud, Chile, Argentina, Timorul de Est, Rwanda, Bosnia-Herţegovina sau Sierra Leone şi Liberia, pot fi utilizate, într-o oarecare măsură, şi în cazul reconcilierii dintre state. Ca şi în Balcani, manualele de istorie şi versiunile oficiale ale naraţiunilor despre istoria regiunii va trebui să ofere sens şi identitate prin schimbarea raportării la „celălalt“.

Aşteptata intrare în vigoare a Tratatului de la Lisabona va fi de natură să accelereze o politică externă şi de securitate europeană comună mai coerentă şi mai eficientă, inclusiv în gestionarea crizelor. Cu toate semnele de „menajament“ faţă de Rusia constant lansate de state europene precum Germania, Austria sau Italia, UE va trebui să-şi asume un rol mai pregnant în vecinătatea estică, care nu intră în priorităţile strategice ale administraţiei Obama.

De la începutul dezmembrării Imperiului Otoman, la începutul secolului al XIX-lea, Rusia a nutrit, în ciuda poziţiilor adverse ale celorlalte imperii din concertul european, sentimentul că este succesorul natural al preluării fostelor zone de influenţă ale Istanbulului, din Balcani până în Caucaz. Revirimentului acestui sentiment, după descompunerea URSS şi proiectul de refacere a puterii ruse, îi răspunde Turcia acum, în lipsa unei acţiuni mai hotărâte a Uniunii Europene, dar este un răspuns naţional de repoziţionare proprie în regiune de care trebuie să ţină cont şi diplomaţia română. În lipsa unei substanţe reale politice şi financiare (600 milione euro) puse în susţinerea Parteneriatului Estic, UE ar trebui să îşi aducă aminte de vorbele părintelui fondator Shuman, care credea în responsabilitatea Europei: „contribuţia pe care o Europă organizată şi vie o poate aduce civilizaţiei este indispensabilă pentru menţinerea relaţiilor pacifice“.

Cele 22 de misiuni civile şi militare ale UE de reconstrucţie şi stabilizare din ultimii şapte ani sunt semne tangibile. În cazul unei soluţii de compromis care ar prevedea retragerea graduală a Armeniei din districtele adiacente NK şi amânarea soluţionării definitive a statutului enclavei, prin convocarea unui referendum peste un număr de ani (lăsând posibilă opţiunea unei autonomii extinse în cadrul Azerbaidjanului), în paralel cu întoarcerea refugiaţilor, Uniunea s-ar putea arăta dispusă să trimită o misiune de monitorizare asemănătoare cu cea din Georgia (EUMM), cu un mandat care ar putea include supravegherea aplicării acordului bilateral, asigurarea stabilităţii în zonele de unde s-au retras forţele armene, garantarea unui coridor de acces spre NK, reîntoarecerea refugiaţilor şi strămutaţilor etc. Prin astfel de gesturi concrete, UE ar trebui să marcheze încetarea perpetuării mitului subversiv al unor conflicte „îngheţate“ şi ar lucra activ, inclusiv prin mediere politică şi prin stimulente economice, pentru ca visul kantian al unei păci mondiale perpetue să înceapă cu munca trudnică a micilor păci posibile în jurul nostru. //

Ideile exprimate în acest articol îl angajează pe autor exclusiv în capacitate personală.
Sursa: Revista 22

Benazir Bhutto şi reconcilierea

Aeroportul internaţional Dubai este un spaţiu contradictoriu: o imensă clădire modernă, înaltă cât să acomodeze două rânduri de palmieri răsăriţi din beton; un imens supermarket în care se pot cumpăra de toate, unde o sticlă de apă şi o doză de suc natural de portocale costă un dolar. E greu de crezut că de aici, în 18 octombrie 2007, s-a îmbarcat Benazir Bhutto pentru întoarcerea ei istorică la Karachi, Pakistan, după opt ani de exil. Fiică de fost prim-ministru asasinat (1977), ea însăşi ajunsă în această poziţie, doamna Bhutto purta cu ea manuscrisul unei cărţi inedite: Reconcilierea. Islam, democraţie, Occident - carte pentru care apucase să dea bun de tipar în dimineaţa zilei de 27 decembrie 2007, ziua în care a căzut victimă unui oribil asasinat politic săvârşit de acelaşi regim care îi omorâse tatăl şi doi fraţi.

Transformată de evenimente în veritabil testament politic, cartea încearcă să demonstreze că democraţia şi Islamul sunt feţe ale aceleiaşi monede, că Apusul creştin nu este superior Islamului şi culturilor care l-au îmbrăţişat.

Drumul înapoi, prin aeroportul Quaid-e-Azam din Karachi, a fost parcurs de o femeie rece, pentru că Benazir ştia că, în politică, o femeie nu trebuie să-şi arate niciodată sentimentele. Dincolo de toate explicaţiile şi emoţiile personale, drumul ei trebuia să readucă Pakistanul în rândul ţărilor democratice, Bhutto arogându-şi calitatea de catalizator şi atât.

Cartea–testament este cu atât mai importantă, cu cât revelează punctul de vedere al unei femei musulmane moderne, care explică faptul că democraţia şi Islamul nu sunt două noţiuni care să se excludă una pe alta.

Bhutto explică reacţiile anti-Occident din lumea musulmană ca reminiscenţe ale colonialismului, un fapt istoric, social şi economic care a avut un impact important asupra psihicului musulman. Ca resursă de exploatare, ca stare de opresiune politică, colonialismul a alterat atitudinea musulmanilor faţă de Occident şi faţă de ei înşişi.

„Islamul este însă o religie nobilă şi importantă“, explică autoarea. Coranul începe cu un îndemn: „Citeşte“ - zice Profetul. Cei care neagă femeii dreptul la educaţie încalcă deci Coranul. Islamul este o religie construită pe principiul democratic al consensului (shura), al încercării de a ajunge la consens (ijma) şi al judecăţii libere (ijtihad); iar acestea sunt şi principiile oricărei democraţii funcţionale.

Aroganţa Occidentului faţă de lumea musulmană este fără fundament. În Evul Mediu timpuriu, când Europa se confrunta cu marile invazii de popoare migratoare, Islamul construia universităţi şi biblioteci, fiind centrul lumii civilizate. Şi poate modernitatea ar fi început în Islam dacă faptele Profetului ar fi fost înţelese şi urmate: Mahomed a acceptat femeia ca egala sa, atât în societate, cât şi în afaceri şi război, primul convertit fiind o femeie: Bibi Khadijah, soţia sa.

În ultima sa carte, Benazir Bhutto încearcă să ofere soluţii pentru criza în care lumea Islamului se află. „E timpul pentru noi idei, pentru creativitate, pentru angajamente ferme. E timpul pentru onestitate între oameni şi popoare. A fost destulă suferinţă. E timpul pentru reconciliere.“
Sursa: Revista 22

Tătarii din România - Tradiţii

www.divers.ro

Tătarii dobrogeni au creat o cultură proprie inspirată din istorie şi tradiţii. Între altele, sărbãtorile naţionale - "Nawrez" şi "Kidirlez", precum şi cele religioase - "Kurban Bayrami" şi "Ramazan Bayrami", cu largă răspândire în lumea turco-tătară, se află printre temele de primã însemnătate.
Din punct de vedere religios, credincioºii tãtari se aflã sub oblãduirea Muftiului Osman Negeal. Fililialele locale ale UDTTMR s-au implicat în construirea unor geamii în Constanţa şi Eforie Nord în anii '90. În 1995, în urma unui protocol încheiat între statul român ºi cel turc, seminarul musulman din Medgidia se transforma în Liceul Teologic Musulman ''Kemal Ataturk'', sponsorizat de guvernul de la Ankara.

În 1998, pentru serviciul religios musulman existau 80 de lăcaşuri sfinte, între care o moschee.

În dorinţa de a se continua tradiţia folclorului tătar au luat fiinţã ansambluri artistice la Valu lui Traian, Constanţa, Medgidia, Mangalia, Mihail Kogãlniceanu, iar "Festivalul Portului, Dansului şi Cintecului Turco-Tătar" a ajuns la ediţia a VII-a. Reprezentanţii comunităţii tătare participă constant la Festivalul ProEtnica de la Sighişoara, cu programe de muzicã, poezie etc
Uniunea tãtarilor a contribuit ºi la organizarea unei reţele de grupe de elevi care urmează cursuri de limba tãtară şi de religie islamică. A fost iniţiat şi un program de pregătire a cadrelor didactice care vor preda cursuri de limba tătară. În ultimii ani, comisia pentru învăţămînt a Uniunii s-a preocupat de elaborarea unei strategii vizînd impulsionarea culturii şi tradiţiilor etniei tătare.

Un loc important în activitatea Uniunii îl ocupă organizarea de simpozioane consacrate unor personalităţi tătare. În 2001 au fost organizate manifestãri consacrate lui Hamdi Giraybay, Ismail Gasprinski, centenarului Seminarului Musulman din Medgidia, precum şi comemorarii a "70 de ani de la moartea poetului naţional Tatar Mehmet Niyazi".

Uniunea Tătară editează cărţi ale autorilor clasici şi contemporani, precum şi două periodice lunare: "Karadeniz" ("Marea Neagră") şi "Cas" (Tînărul"). În domeniul lingvistic, un reper important l-a constituit apariţia in 1996 a ''Dicţionarului tãtar - turc - român'' cu 10 500 cuvinte, realizat de Kerim Altay. De asemenea, limba tătarilor a fost subiectul unei teme de licenþã la Facultatea de Litere din Constanþa, susþinutã de Omer Ozgean.
Societatea Română de Radiodifuziune transmite emisiuni în limba tătară prin studioul teritorial Constanţa şi prin postul Radio Vacanţa.

Tatarii in cadrul statului român

www.divers.ro

O primă evaluare a numărului tătarilor din Dobrogea, imediat după războiul de independenţă al României, a fost făcută de cãrturarul Ubicini. Rezultatul său din anul 1879 este destul de imprecis, deoarece tătarii erau incluşi împreună cu turcii în grupa religioasă a musulmanilor. Oricum, în acel moment existau in Dobrogea românească circa 134 000 de musulmani.

Prima evaluare precisă a numărului tătarilor dobrogeni datează din 1911, când sunt înregistrate 25 086 de persoane, respectiv 7,3% din populaţia provinciei.

Prin unirea Dobrogei cu România a început o nouă epocă pentru tătari, creîndu-se instituţii moderne de instrucţie publică, de cultură naţională şi de cult Islamic corespunzătoare nevoilor specifice acestei minorităţi. Între acestea, Seminarul Musulman a functionat iniţial la Babadag şi a fost transferat, în 1901, la Medgidia. De asemenea, revista "Emel" ("Idealul") a însemnat, în perioada interbelică, o veritabilă şcoală renascentistă, răspândind în rândul tătarilor ideile generoase ale marelui umanist crimeean Ismail Gasprinski şi ale poetului naţional Tatar Mehmet Niyazi.

Legãtura de suflet cu patria de obârşie - Crimeea -, nu a încetat, chiar şi în anii celui de-al doilea război mondial mulţi tătari crimeeni refugiindu-se în România. Represaliile staliniste împotriva tătarilor din Crimeea au avut impact şi asupra tătarilor dobrogeni, unii devenind victime ale regimului comunist.

Pe de altă parte, cu timpul, unii dintre tătarii dobrogeni, puţini la număr este drept, se vor muta în alte zone de pe teritoriul României (Bucureşti, Braşov).

Etnia tătară din România - Scurt istoric

www.divesr.ro

Grupul tătar din stepa nord-pontică începe să se afirme în istorie în secolul al XIII-lea. Victoria asupra cnezilor ruşi în 1223 le-a deschis drumul spre Europa, întinzând stăpânirea lor până la gurile Dunării.

Prima mărturie documentară în legatură cu stabilirea tătarilor în Dobrogea se referă la o împroprietărire din perioada lui Gingis Han (înc. sec. XIII). În cursul secolului al XIV-lea, au venit triburi de tătari alaturi de turci din Anatolia (Asia Mică), având loc şi trecerea la islamul sunnit.
Apoi, în perioada hanului Timur Lenk, 100 de mii de tătări s-au stabilit în Dobrogea şi în regiunile Edirne si Filipopoli.

În 1525 alte grupuri de turci oguzi si de tătari au ajuns la Babadag. Cronicile otomane au înregistrat patru grupuri de tătari pe teritoriul Rumeliei (zona Balcanilor de rãsărit), de care aparţinea Dobrogea: tătarii Aktav, tătarii Tîrhala, tătarii din Ianbolu şi tătarii Bozapa sau Bozata. Aceste grupuri au fost incluse în aceleaşi condici cu nomazii oguzi, bucurându-se de aceleaşi privilegii şi având aceleaşi obligaţii faţă de statul otoman.

Limba tătară face parte din ramura turcică a limbilor altaice. Instaurarea administraþiei otomane în Dobrogea a avut un efect de asimilare a populaþiei tătare, limba kâpceacă a tătarilor fiind treptat înlocuită cu osmana, care este o limbă turcă occidentală.

După acceptarea suzeranităţii sultanului Mehmed al II-lea în anul 1457, s-a osmanizat şi limba tătarilor din Crimeea, astfel tătarii veniţi în Dobrogea din aceastã regiune îşi desfăşurau viaţa culturală tot în limba turcilor osmanlâi.

La sfârşitul secolului al XVI-lea, călătorii străini denumeau Dobrogea ca fiind „ţara tătarilor”. În anul 1596, sub conducerea unui frate al hanului, s-au stabilit alţi 40 de mii de tătari în regiunea dintre Dunăre şi mare.

După ocuparea ţaristă a Peninsulei Crimeea (1783), mulţi tătari din acest loc al temutei Hoarde de Aur de odinioară şi-au găsit un refugiu în zona Dobrogei. Acest proces de emigrare a continuat pîna la unirea Dobrogei cu România în 1878. Datorită deselor războaie ruso-turce, tătarii îşi căutau refugiu, părăsind de trei ori Dobrogea, dar întorcându-se mai mereu tot pe aceste meleaguri.

Dupa 1878, situaţia tătarilor din Dobrogea a fost similară în general cu cea a turcilor, adicã marginalizaţi dar nu supuşi unui proces de asimilare etnică.

Etnia tătară din România - Situaţia actuală

www.divers.ro

Potrivit recensămîntului din anul 2002, numărul tătarilor din România este de 24.137 persoane (0,11% din totalul populaţiei României), stabil faţă de cel înregistrat la recensămîntul din 1992, respectiv 24.596 (0,11%). Cei mai mulţi etnici tătari trăiesc în judeţele dobrogene Constanţa şi Tulcea, iar numai o mică parte în municipiul Bucureşti.

Din diverse motive, inclusiv raportul cu organizaţia turcilor, reprezentanţi ai minorităţii tătare estimeaza un număr aproape dublu de etnici, de circa 55 000 de persoane.
Imediat după Revoluţia din decembrie 1989, ia fiinţă Uniunea Democratică Turco-Musulmană din România, care se dorea a fi o ''organizaţie etno-confesională a populaţiei turco-tătare din România''. Dar la scurt timp, UDTMR se diviza în Uniunea Democratică Turcă din România şi Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România. În 1995 apare şi Federaţia Turcă şi Tătară.

UDTTMR este o organizaţie etno-confesională care şi-a propus să militeze pentru "propăşirea neamului tătăresc prin renaşterea spiritualităţii specifice", reluînd legăturile cu tătarii din Crimeea şi din alte ţări.

Uniunea dispune de 22 filiale, în cele mai importante localităţi cu populaţie tătărească: Constanţa, Medgidia, Mangalia, Valu lui Traian, Bucureşti, Techirghiol, Basarabi, Ovidiu, Braşov, Tulcea şi altele.




De-a lungul anilor UDTTMR a avut mai mulþi reprezentanţi parlamentari, în prezent fotoliul de deputat al Uniunii fiind ocupat de Aledin Amet. Mai meritã menþionat cã la alegerile locale din 2004, Uniunea Democrată a Tătarilor Turco Musulmani a obţinut trei mandate de primar.
Tătarii din România s-au solidarizat în 1998 cu fraţii lor din Crimeea, protestând faţă de modul în care aceştia sunt trataţi de autorităţile ucrainene. Cu cîteva zile înainte de alegerile din Ucraina, unii din cei
400 000 de tătari ucraineni au protestat în capitala Crimeei, Simferopol, cerând cetăţenia ucraineană pentru a putea vota, dar intervenţia în forţă a poliţiei s-a soldat cu răniţi.

Tătarii din România se consideră o parte a diasporei tătarilor Crimeei. Ca urmare, UDTTM a trimis un apel Parlamentului, Preşedinţiei şi Guvernului Republicii Ucraina cerând soluţionarea imediată a problemelor interetnice, conform normelor de drept internaţional.

UDTTM a luat poziţie şi faţă de eventuale tentative de penetrare a fundamentalismului islamic în comunităţile musulmane din România. În 1998, reprezentanţii în Parlament ai Uniunii Democrate Turce din România şi ai UDTTMR - Osman Fedbi şi Şaganai Nustet - au făcut sesizări la ministrul Justiţiei, SRI şi Parchet asupra înfiinţării ilegale a Comunităţii Turce din România, însă nu a fost luată nici o măsură. Cei doi deputaţi aduceau la cunoştinţă că se intenţiona înfiinţarea unei organizaţii etno-confesionale a musulmanilor din România girată ”după informaţiile credibile pe care le deţineau, de unele formaţiuni religioase extremiste din exteriorul ţării - Iran, Sudan, Turcia”. Asociaţia ”Comunitatea Turcă din România” primise avize favorabile din partea Ministerului Culturii şi Ministerului Afacerilor Externe, dar sesizată de conducerile UDTR şi UDTTMR, în mai 1998, Ambasada Turciei din Bucureşti nu a recunoscut ca valabilă asociaţia.

În contextual atentatelor de la 11 septembrie 2001, deputatul de la acea datã, Sali Negiat, reprezentant al UDTTMR a confirmat acest punct de vedere. El a dezvăluit într-o conferinţă de presă că unele organizaţii fundamentaliste islamice au încercat, în 1990, să se infiltreze în uniunea turco-tătară. Tentativele au aparţinut unei asociaţii de studenţi din Sudan de a introduce în UDTTMR "anumite materiale de un anumit gen", solicitând, în anii 1990 şi 1991, traducerea şi publicarea lor. El a precizat că Uniunea pe care o reprezintă a respins colaborarea cu aceste organizaţii care susţineau fundamentalismul islamic. Deputatul a făcut referire la rapoartele SRI din acei ani, potrivit cărora "în Dobrogea, au fost încercări de înfiltrări ale organizaţiilor fundamentaliste islamice". El a mai apreciat că islamul, ca religie, nu este vinovat de terorismul mondial

Etnia turcă din România - Tradiţii

www.divers.ro

Cea mai importantă sărbătoare a turcilor, din punct de vedere al unităţii lumii turce, sărbătorită annual şi de turcii dobrogeni este Nevruzul. Aceasta este şi cea mai veche sărbătoare a lor, datând de peste 5000 de ani.

Cuvântul “Nevruz”, în traducere din limba persană, înseamnă “zi nouă”, de la “Nev”, adică nou şi de la “ruz”, adică zi. Este vorba aşadar de o nouă zi în care natura reînvie, şi oamenii se bucură de începutul unui nou an ca şi de venirea primăverii.

În Romania cei peste 66 de mii de turci şi tătari sărbătoresc primăvara pe 21 martie, deşi nu pentru toţi Nevruzul începe în primul minut din dimineaţa ce premerge zodiei berbecului.
La unele popoare ea ţine între 3-7 zile, la altele poate dura şi până la 14 zile.
Din China, pînă în Asia şi Europa, fiecare popor turcic îşi are proriile legende în legătură cu Nevruzul. Una dintre legende spune că în urmă cu mii de ani turcii au fost izolaţi în Erghenegon pe nişte munţi de care nu puteau trece, datorită unor cataclisme naturale. Ei şi-au continuat totuşi viaţa, au extras zăcămintele de cărbuni, au crescut animale. Într-o zi au văzut un lup intrând şi ieşind printr-o strâmtoare şi, urmărindu-l, au ieşit din Erghenegon. Este ziua în care poporul turc s-a răspândit în cele patru zări ale lumii.

Musulmanii suniţi leagă momentul de Nevruz de naşterea lui Ali, fiul profetului Mohamed.
Această sărbătoare începe cu o curăţenie generală, iar lumea aruncă în foc hainele vechi şi-şi cumpără altele noi, aceasta simbolizând că necazurile şi supărările se aruncă odată cu hainele cele vechi. Apoi, oamenii sar peste foc.

Se gătesc totodatăpeste şapte feluri de mâncare, pentru că şapte este un număr cu noroc. Se fac foarte multe prăjituri, mâncăruri din carne de oaie, bucate tradiţionale specifice.
Se vopsesc şi ouă roşii care semnifică speranţa, bucuria, lumina. Oamenii ciocnesc ouăle pentru că este un vechi proverb care spune că “Până ce coaja oului nu va cădea la pământ, nu va sosi primavăra”.

Tinerii iau o creangă pe care o împodobesc cu ghiocei, cu batiste brodate, cu flori de primavară, şi colindă din casă în casa să aducă Nevruzul, adică vestea primăverii. Sunt răsplătiţi cu dulciuri, prăjituri, şi bănuţi, iar aceste mici daruri se numesc “nevruzie”

Nu sunt uitaţi nici morţii. În aceste zile se face curăţenie la morminte, se răsădesc flori, se citesc rugăciuni şi se dă de pomană săracilor.

Simbolurile Nevruzului sunt grâul încolţit, care semnifică noul an, focul prezent şi în casele oamenilor care aprind lumânări în cele patru colţuri ale camerelor. De asemenea, tinerii fac focuri în jurul cărora dansează şi recită versuri despre această sărbătoare.

Cele mai importante sărbătoari religioase ale turcilor sunt Ramazam Bairam şi Kurban Bairmam. In Dobrogea, sărbătoarea se mai numeşte Seker Bairam (bairamul dulce), deoarece pe masa fiecărui musulman se găsesc baclavale însiropate cu miere şi umplute cu nucă, sarailii, halva şi cozonaci, suc şi limonadă, fistic, rahat, halviţă.

Conform tradiţiei, credincioşii işi urează "Bairam Kairl Bolsun!". Dimineaţa, la ora 7:47, după un post negru de 30 de zile, toţi bărbaţii de cult islamic sunt prezenţi la slujbă, care se oficiază până la ora 8:10, iar la această ceremonie religioasă (Bairam Tas) nu participă decât bărbaţii din comunitate.

Potrivit vechii tradiţii musulmane, după slujbă, bărbaţii merg la cimitirul musulman, unde se pomenesc toţi morţii, în primul rând persoanele decedate în ultimul an. Aceleaşi tradiţii, respectate de musulmani, cer ca toţi credincioşii să meargă mai întâi la oamenii în vîrstă şi la cei bolnavi, să le sărute mina şi să le ureze ca la sărbătoarea de anul viitor să ii găseasca sănătoşi.
Sărbătoarea, care ţine trei zile, este un prilej de împăcare între credincioşii de cult islamic. Cele 30 de zile de post de dinaintea sărbătorii, nu au nici o relevanţă dacă musulmanii nu se împacă între ei de Ramadam Bairam.

Peste 70 de zile după această sărbatoare, urmează pentru musulmani Kurban Bairamul (Ziua Sacrificiului, Crăciunul islamic), iar în ultima săptămînă dinaintea Ramadam Bairamului copiii merg şi colindă casele membrilor comunităţii, iar textele sacre (Luna Ramadamului Sfânt, Slujba de Seară, Rămas Bun) se încheie cu urarea "Să ne dea Allah sănătate, ca la anul să vă urăm Ramadam Sfânt".

Un alt eveniment important în viaţa oricărui credincios musulman este obligaţia de a efectua un pelerinaj la Mecca, lucru specific şi comunităţii turce din România.

Etnia turcă din România - Actualitate

www.divers.ro

Conform ultimului recensământ al populaţiei, din anul 2002, numărul estimat al turcilor din România este de 32.596, ceea ce reprezintă circa 0,15% din populaţia ţării. Aceştia trăiesc în judeţul Constanţa (majoritatea), dar şi în Tulcea, Bucureşti, Călăraşi, Brăila. Interesant este faptul că, spre deosebire de cele mai multe dintre minorităţile naţionale, cea turcă înregistrează o creştere constantă a numărului de membri.

Revenind însă, trebuie spus că imediat după răsturnarea regimului comunist, etnicii turci au început să se organizeze pentru a putea astfel să-şi apere mai bine drepturile şi specificitatea culturală.

Imediat în 1990 s-au organizat formând Uniunea Democrată Turcă din România (UDTR), al cărei principal obiectiv este să revigoreze şi să transmită valorile culturale şi tradiţionale ale etnicilor turci.

Preocupările în acest sens merită menţionate succinct. Astfel, UDTR editează ziarul Hakses şi publică constant volume despre tradiţia şi istoria minorităţii (numai în anul 2000 au fost publicate patru astfel de volume). Începînd cu anul 2002, Uniunea Democrată Turcă din România împreună cu Departamentul pentru Relaţii Interetnice, Consiliul Judeţean Constanţa şi Centrul de Cercetare, Dezvoltare, Educaţie şi Cultură “Dunărea de Jos” organizează la Constanţa festivalul “Primăvara Comunitară”. Festivalul uneşte etniile din Dobrogea într-un spectacol de dans şi bucurie, propunând şi discuţii despre obiceiurile de primavară şi de Nevruz ale minorităţilor din zonă, precum şi un minicampionat de fotbal al etniilor.

Pe de altă parte, UDTR - filiala Galaţi organizează un festival interetnic euroregional "Dunărea de jos" şi coordonează activitatea editurii Elvan.

După alegerile parlamentare din anul 2004, reprezentantul Uniunii Democratice a Turcilor în Camera Deputaţilor a devenit dl Ibram Iusein.

Etnia turcă din România - Scurt istoric

www.divers.ro

Prima consemnare documentară a prezenţei stabile a unor etnici turci pe actualul teritoriu al României este din anul 1264 când, în urma luptelor interne de tip feudal din Imperiul anatolian selgiucid, un grup de 12 mii de ostaşi conduşi de împăratul Izeyddin Keykavuz s-a aşezat în Dobrogea. Aceştia erau trimişi de împăratul bizantin Mihail Paleologul pentru a apăra Imperiul Bizantin de invaziile străine. Aşezarea dobrogeană a fost numită de turcii pre-otomani Babadag, ceea ce înseamnă "Tatăl munţilor".

Mulţi ani, localitatea a fost o garnizoană militară dar şi un centru cultural important. Un nou val de etnici turci soseşte după cucerirea oraşului Varna în 1484, dar şi în anii următori, odată cu sporirea relaţiilor economice dintre Tara Românească şi Imperiul Otoman.
Cea mai impresionantă figură din zona Dobrogei a fost liderul spiritual Sari Saltuk Dede care a avut o atât de mare influenţă asupra etnicilor turci încât la 1641, când Petru Bogdan Bagsik vizitează Babadagul, menţionează că în acest oraş turcii cinstesc în mod deosebit mormântul acestuia, care este înconjurat de candele, iar creştinii ajung într-o vreme chiar să îl confunde cu Sfântul Nicolae.

Deoarece în secolul al XVII-lea mai toate satele, târgurile şi oraşele din Dobrogea aveau nume turceşti, se poate spune că turcii ajunseseră să fie într-un număr foarte mare în Dobrogea.
Pe de altă parte, educaţia şi instrucţia aveau mai mult un caracter religios, şcolile găsindu-se pe lîngă lăcaşurile de cult (geamii).

Gloria de altădată a apus totuşi în mare măsură. Dacă în anul 1900 în Dobrogea se aflau 238 de geamii, astăzi în toată România se mai găsesc doar 72, dintre care 7 au nevoie de restaurare, fapt pentru care sunt închise, iar 3 sunt în construcţie.

Turcii au fost mereu atenţi la nivelul instrucţiei pentru copiii lor. De-a lungul timpului, pe lîngă şcolile primare, apar şi şcoli speciale, care pregătesc dascăli şi hogi la Babadag. Astfel, la 9 noiembrie 1891 se înfiinţează la Medgidia un nou centru de pregătire a dascălilor şi hogilor.
În perioada interbelică se poate vorbi şi despre o dezvoltare a intelectualităţii turceşti. Apar reviste şi ziare, la început numai în limba turcă osmană, apoi bilingve. Dacă până în 1923 elevii purtau uniforme caracteristice perioadei otomane, odată cu instaurarea republicii turce şi sub influenţa reformei kemaliste, uniformele capătă o alură europeană. Totodată, alături de limba turcă cu caractere latine se introduce şi limba română.

Ca un element specific, trebuie menţionată aici şi existenţa vakifurilor, a fundaţiilor care au contribuit foarte mult la dezvoltarea şi păstrarea identităţii culturale şi spirituale a minorităţii turce din România.

Ulterior, perioada 1945-1990 a fost o perioadă în care intelectualitatea turcă a migrat în Turcia, iar şcoala în limba turcă a funcţionat până în 1954 după care s-a suspendat pe perioada regimului comunist.

Turcii si tatarii din Romania, intre identitate si integrare

www.divers.ro

Institutul pentru Studierea Problemelor Minoritatilor Nationale si Departamentul pentru Relatii Interetnice au organizat vineri, 16 octombrie, la Constanta seminarul cu tema „Dinamici identitare si forme de integrare la turcii si tatarii din Romania”.

Au participat istorici si cercetatori din Bucuresti, Cluj si Constanta, profesori de la Universitatea Ovidius - Constanta, reprezentanti ai Uniunii Democrate Turce si ai Uniunii Democrate a Tatarilor Turco-Musulmani din Romania, jurnalisti.

Manifestarea s-a desfasurat sub auspiciile Aliantei civilizatiilor, initiativa a ONU la care participa si Romania alaturi de alte aproape 100 state din lume, care isi propun sa contribuie la intensificarea dialogului intre culturi si religii.

Au fost prezentate si comentate pe parcursul lucrarilor comunicari extrem de interesante pe teme de istorie, lingvistica si specificitati culturale ale comunitatilor turca si tatara din Romania:

- „Dinamici identitare si forme de integrare la turcii si tatarii din Romania”, cercetare care a dat si titlul manifestarii, a fost prezentata de Gyula Kosak, cercetator la Institutul pentru Studierea Problemelor Minoritatilor Nationale (Cluj).
- Prof. Tasin Gemil, fost deputat, fost ambasador, actualmente directorul Institutului de Turcologie si Studii Central – Asiatice de pe linga Universitatea Babes – Bolyai din Cluj, a prezentat o comunicare in care a sustinut teza unui mileniu de istorie a populatiei turco-tatare pe teritoriul Romaniei, venind cu argumente in acest sens.
- Agiemin Baubec, profesor de la Universitatea Bucuresti, a prezentat tabloul lingvistic divers al comunitatii in lucrarea „Graiurile turcesti si tataresti din Romania”.
- Neriman Hasan, profesoara la Universitatea Ovidius, a vorbit despre interferente lingvistice si culturale romano-turce la comunitatile turcice din Romania, subliniind rolul publicatiilor bilingve in promovarea conexiunilor si a dialogului intre comunitati.
- Prof. Ekrem Gafar a schitat o istorie a invatamintului in limbile turca si tatara in Dobrogea, subliniind traditiile vechi si bogate ale acestuia si elementele de continuitate care se manifesta in educatie pana in zilele noastre.
- Prof. Ana Maria Munteanu, conferentiar la Universitatea Ovidius, Facultatea de Jurnalism, a vorbit despre necesitatea de a implica mai mult tineretul in dezbaterile despre identitate si integrare; in opinia sa, sintem intr-un moment in care este necesara o redefinire a rolului minoritatilor, a identitatilor, iar tinerii trebuie ajutati sa isi fundamenteze viitorul pe niste valori autentice, evitand un cosmopolitism facil.
- Genan Bolat, om de cultura si jurnalist tatar, a vorbit despre inceputurile UDTTMR, istoria activitatilor culturale si editoriale ale organizatiei, despre primele contacte cu tatarii din Crimeea, Ucraina, de dupa 1989.
- Seila Suliman, de la Ministerul Culturii si Cultelor, Compartimentul Interculturalitate, a vorbit despre politicile culturale promovate de minister, posibilitati de finantare si citeva teme de proiecte legate de istoria si cultura turcilor si tatarilor care vor fi avute in vedere anul viitor.
- Constantin Gatin, de la Universitatea Bucuresti, Facultatea de Sociologie, a prezentat concluziile unui studiu despre rromii turci/ musulmani, comunitate despre care se stiu foarte putine lucruri. S-a pornit de la cazul rromilor turci din Babadag.

Lucrarile s-au incheiat cu o masa rotunda despre conceptul de „euro – islam”, un islam adaptat vremurilor moderne, societatii de tip occidental.

Pe parcursul discutiilor s-au propus proiecte prin care, in anii viitori, tinerii ar putea fi implicati mai activ in astfel de cercetari si manifestari.

In ziua de 17 octombrie a mai avut loc la Constanta lansarea CD-ului imprimat de Kadrie Nurmambet, cu muzica din folclorul tatar, manifestare desfasurata la Biblioteca Judeteana Constanta. Cu acest prilej, au vorbit despre valoarea cintecelor traditionale in limba tatara presedintele si deputatul UDTTMR, Amet Varol si, respectiv, Amet Aledin.

Tot simbata a avut loc cea de-a IV-a editie a Festivalului de arta culinara turceasca, desfasurata la Cobadin. Au fost expuse circa 100 produse ale gastronomiei traditionale, realizate de organizatiile de femei din filialele UDTR, iar juriul a avut rolul placut de a selecta cele mai bune produse. Acestea si realizatoarele lor au primit diplome si premii. Manifestarea a prilejuit o adevarata parada a costumelor populare turcesti. Au fost prezenti presedintele si deputatul UDTR, Osman Fedbi si Ibram Iusein, precum si Haluk Agca, consulul general al Turciei la Constanta. (DIVERS – www.divers.ro)