God’s Crucible: Islam and the making of Europe

David Levering Lewis este profesor de istorie la New York University. A castigat doua premii Pulitzer pentru biografia (in doua volume)lui W.E.B. Du Bois. Este de asemenea posesorul premiului Bancroft (in 1994) si a premiului Francis Parkman. Din 2002 este presedintele Society of American Historians; mai este fellow al American Academy of Arts and Sciences si al American Philosophical Society.

Este deci o somitate in materie de istorie. Ultima sa carte God’s Crucible: Islam and the making of Europe, 570 to 1215, ce a aparut la editura Norton in 2007, este o lucrare ce are multa simpatie (sa folosesc un termen atenuator) pentru islam si musulmani. Idolul lui Lewis este Abd al-Rahman, un print sirian ce a domnit in Spania musulmana intre 756 si 788. Rahman este cel care a construit marea moscheie din Cordoba, de care pomeneste Jean Sevilla. Iata o parte dintr-o revista a cartii lui Lewis ce a aparut in The New Yorker, sub semnatura lui Juan Aconcella:
http://www.newyorker.com/arts/critics/books/2008/02/04/080204crbo_books_acocella?currentPage=all

“Rahman a fost fondatorul faimoasei convivencia din Spania musulmana. Tradus literal, acest cuvant inseamna traind impreuna, in ciuda tuturor diferentelor, iar aceasta idee este centrul de foc al cartii God’s Crucible. Cred ca acesta a fost motivul pentru care a ales Lewis sa scrie despre Spania musulmana. El nu este un arabist. A devenit foarte cunoscut pentru biografia in doua volume a lui W. E. B. Du Bois (1993 si 2000), biografie ce a cucerit doua premii Pulitzer, cate unul pentru fiecare volum. Dar aceasta carte, daca nu este despre arabi, este despre justitie rasiala, si de aceea Lewis il admira pe Rahman, pentru sustinerea unei asemenea justitii. In orice caz, asa cum arata autorul, convivencia a avut limitele ei bine definite. Nu a fost doar o politica umana – un act de obedienta fata de Coran (”Nu trebuie sa fie nimic obtinut prin constrangere in religie”) si un mod de a fi civilizat – dar a fost si un exemplu de Realpolitik. Iberia era un amalgam de grupuri etnice si religioase (dupa cucerirea arabo-musulmana,n.t.). Toleranta, ceea ce s-ar putea chema acum multiculturalism, era mult mai probabil sa tina impreuna aceste grupuri decat conversia fortata. Mai mult decat atat, convivencia nu a implicat niciodata o egalitate completa. In perioada de inceput, au fost impuse un numar de restrictii atat asupra evreilor cat si asupra crestinilor. Ei trebuiau sa poarte insigne de identificare. Ei nu puteau sa faca prozelitism, si le era impus sa se roage in liniste. Casele lor nu puteau sa intreaca in inaltime casele musulmanilor. Cel mai important, ei trebuiau sa plateasca o taxa foarte grea, numita jizya. In timp, multe dintre aceste reguli (dar nu si cea privind taxa) au disparut. In special evreilor li s-a ingaduit sa intre in serviciul public ca scribi, functionari, consilieri. Ei – scrie Lewis – i-au invatat pe musulmani cum sa guverneze. Varsta de aur a Al Andalus, spune Lewis, a fost si varsta de aur a Sefarad, a evreilor sefarzi. Dar chiar si aceia care nu au avut cariere stralucitoare au gasit ca insignele si taxele erau preferabile conversiei fortate sau mortii. In cele din urma, multi evrei si crestini s-au convertit, probabil, in multe cazuri ca sa evite taxa. La sfarsitul secolului al optulea, vasta majoritate a populatiei din peninsula Iberica era crestina. Doua sute de ani mai tarziu, majoritatea era musulmana.



Musulmanii nu au condus niciodata toata Iberia. Anumite regiuni, in special in nord au ramas independente, sau erau legate foarte slab de emirat, iar uneori se razvrateau. Apoi a fost conflictul din sanul populatiei musulmane. Crestinii si evreii nu erau singurii care erau beneficiarii unui tratament inegal – orice non-arab era tratat ca inferior. Acest tratament ii includea pe descendentii berberilor nord-africani pe care arabii i-au adaugat la imperiul lor la inceputul secolului opt si care au venit cu ei in Spania. Berberii iberici erau musulmani si erau cei mai buni razboinici ai emiratului. (Tariq ibn Zayid, care a condus invazia Iberiei, era berber iar cavaleria era berbera). Berberii ii depaseau la numar pe arabii din Spania. De aceea ei sufereau pentru statutul lor de clasa inferioara. Pentru cea mai mare parte a istoriei Al Andalus, emirii au trebuit sa faca fata revoltelor berberilor. Un alt motiv pentru care arabii iberici au trebuit sa plece la razboi a fost dat de conversiunile la mahomedanism, deoarece acestea ii eliberau pe oameni de jizya, in timp ce trezoreria ramanea din ce in ce mai goala. Emirii trebuiau sa gaseasca mai multi infideli pentru taxa. In sfarsit, mai era si ordinul (din Coran, n.t.) pentru jihad.”

De aici articolul se refera la trecerea arabilor peste Pirinei si lupta lor cu Carlemagne.
Un alt paragraf:

“An dupa an, viata cea buna a disparut. Au inceput arderile de carti (Biblia crestina si Torah evreiasca, n.t.), impreuna cu pogromurile. Revoltele si represaliile erau conduse intr-un extaz al violentei. Cand Cordoba emirului Mahomed II a fost cucerita de un rival la tron, trupele berbere ale acestui rival au violat femeile, au jefuit orasul si au daramat splendidele edificii, inclusiv palatul lui Rahman. (Dar au crutat Marea Moscheie). Douazeci de ani mai tarziu, emiratul a fost impartit intre taifas sau regisori, care au condus cu o noua cruzime.”

Tragem linie si vedem ca din asa-zisa convivencia s-au inspirat si nazistii cand:
– au inceput sa arda cartile pe rug;
– cand le-au pus evreilor in piept steaua lui David pana cand au organizat transporturile catre Auschwietz etc;
– taxa jizya, tipic musulmana se plateste si acum in anumite zone de pe glob. In orice caz, nazistii au perceput astfel de taxa din partea comunitatii evreiesti. La noi, populatia evreiasca a platit taxe pana si in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Dupa cum se vede, convivencia era cu totul altceva decat vor unii sa o prezinte astazi. Pare mai mult un fel de nazism avant la lettre.