În fapt, nu e o confruntare dintre civilizaţii, ci un dialog între ele?

Dle prof. Dr. Mihai Maxim, sunteţi un mare cunoscător al islamului, un nume de rezonanţă internaţională. Permiteţi-mi să vă întreb aşadar ce credeţi că ne desparte pe noi, creştinii, de lumea musulmană şi ce ar trebui să ştim despre această lume pentru ca ea, date fiind circumstanţele actuale, să nu fie o sperietoare pentru noi?

Întrebarea dvs. mă descumpăneşte. Şi iată de ce: am trăit 10 ani în Turcia, ţară musulmană în proporţie de peste 90%, şi în tot acest timp am fost obişnuit să mă gândesc la ceea ce ne uneşte pe noi, creştinii şi musulmanii, şi nu la ceea ce ne desparte. E adevărat, eu am lucrat în mediul universitar, dar n-am stat închis într-un turn de fildeş, ci, prin forţa lucrurilor, am coborât şi în lumea de pe stradă, în bazare, mijloace de transport în comun etc. Mai mult: la casa de oaspeţi a Universităţii din Istanbul, unde am rezidat în ultimii 7 ani, am convieţuit cu un bătrân de peste 70 de ani, unchiul Mehmet, cu studii elementare, electrician, şi paznic, scrupulos în îndeplinirea îndatoriilor sale de musulman şi care, în unele seri de restrişte, îşi scotea cavalul, mângâindu-mi sufletul. Ei bine, în toţi aceşti ani nu s-a pus nici o dată problema, nici la nivelul profesorilor, nici la nivelul unchiului Mehmet, că ar exista între noi deosebiri religioase atât de mari, încât să părem oameni diferiţi. Poate doar lungul post al Ramazanului, cu abstinenţă de la mâncare, băutură şi fumat, de la răsăritul până la apusul soarelui, timp de o lună de zile, ne aducea aminte de unele diferenţe dintre noi, deşi, pe de o parte, şi noi, creştinii, avem tradiţia posturilor, iar, pe de altă parte, destul de mulţi profesori şi membri ai personalului administraţiei de la Istanbul nu ţineau cu stricteţe acest post al Ramazanului, întâlnindu-se şi în această perioadă normal la cantină.



Deşi unchiul Mehmet n-a pus în toată viaţa lui nici o singură picătură de alcool în gură şi n-a gustat niciodată carne de porc, nu l-am văzut vreodată reproşând cuiva că bea o bere sau că mănâncă şi carne spurcată. Dimpotrivă, cu mult respect şi înţelegere, mă întreba uneori de echivalentul creştin al cutărui obicei musulman, constatând, în final, cu mintea lui simplă, dar deschisă, că acelaşi Dumnezeu (Allah) are grijă de toţi şi ne observă pe toţi, indiferent de obiceiurile noastre religioase.

Deci aşa se pune problema diferenţelor religioase la nivelul omului de rând. E treaba teologilor creştini sau musulmani (ulema) să discute despre diferenţele existente între religiile lor şi să aducă, fiecare, argumente despre superioritatea propriei credinţe.

La fel se pune şi problema diferenţelor naţionale. La nivelul omului de pe stradă român sau ungur, rus sau turc, bătrân sau tânăr, cu studii înalte sau neinstruit, dar necontaminat de otrava politicii şi a propagandei, care reflectă interesele ascunse ale unui grup sau grupuri elitiste, la acest nivel deci, nu sunt exacerbate diferenţele naţionale (şi religioase), oamenii convieţuiesc paşnic, în bună înţelegere, n-au nimic de împărţit. O dovadă în plus că aşa stau lucrurile ne-o furnizează cercetarea comparativă a imaginii turcului în folclorul românesc din zona Dunării (deci la nivel popular) şi în cronistica românească (aşadar la nivelul elitei), în primul caz, avem de-a face cu o imagine ponderată, care recunoaşte turcului calităţi şi defecte, în cel de-al doilea caz, avem de-a face numai cu defecte (rolul evident al propagandei religioase şi al intereselor elitei). Imaginea echilibrată la nivelul folclorului este confirmată astăzi în Dobrogea, unde fiecare român (obişnuit) vă va spune (despre turcul obişnuit) că acesta este corect, cinstit, curajos şi extrem de fidel prietenului şi cuvântului dat.

Ce s-a întâmplat după 11 septembrie?

La nivel popular, departe de politică şi propagandă, lucrurile au rămas neschimbate. Dar acolo şi în măsura în care intervine politica (intervin interesele materiale), lucrurile se schimbă.

Primele reacţii de după 11 septembrie ale unor lideri occidentali au fost dure la adresa islamului: o civilizaţie înapoiată, terorismul islamic etc. Gafa a fost imensă. Civilizaţia islamică nu poate fi confundată cu civilizaţia teroriştilor, djihadul nu trebuie înţeles ca război permanent împotriva celor de altă credinţă, ci mai ales ca o acţiune continuă de purificare, în primul rând spirituală şi mai ales împotriva ereticilor din interior (djihadul major) şi doar în al doilea rând ca o acţiune manu militari (djihadul minor). Nu poate fi vorba de o confruntare de civilizaţii, potrivit unei false alarme. N-au fost depistaţi terorişti produşi de civilizaţia creştin-occidentală trecuţi la islam? Nu sunt cunoscute mari personalităţi musulmane, produse autentice ale civilizaţiei islamice, care condamnă energic acţiunile teroriste? Limbajul tranşant, acuzaţiile la adresa islamului au trebuit să fie repede abandonate.

În realitate, nu se confruntă civilizaţiile, religiile, ci doar interesele. Care interese?

Cu cele 1,3 miliarde de credincioşi, islamul constituie cea mai răspândită religie de pe glob. Dar nu acest lucru e atât de important. Mai important, mult mai important, e faptul că în mâinile musulmanilor se află 2/3 din petrolul lumii.

Aşadar, pe de o parte, marile companii occidentale sunt interesate să pună stăpânire pe acest petrol, pe de altă parte, elita ?petro-islamului? nu renunţă uşor la această situaţie (nu e oare grăitor că Ben Laden este un miliardar provenind din cea mai bogată în petrol ţară musulmană?).

Conflictul a îmbrăcat însă după un scenariu atât de vechi în istorie haine religioase, sentimentale. De ce Al Qaeda lui Ben Laden n-a lovit marea catedrală catolică din New York (cea mai mare din Occident, un splendid simbol al Creştinătăţii catolice)? În mod declarat, Ben Laden a vrut să lovească altceva: Twin Towers, simbolul Americii de afaceri, comerciale, adevăratul Centru al Comerţului mondial (World Trade Center).

În acest context, trebuie să ne întrebăm: care islam şi pentru cine constituie el o sperietoare, cum spuneţi dvs.? Or, răspunsul l-am văzut deja: islamul petro-miliardarilor pentru Creştinătatea marilor companii petroliere.

O situaţie aparte o reprezintă musulmanii atacurilor sinucigaşe din teritoriile palestiniene. Sunt ei cu adevărat reprezentativi pentru islam? Sunt acţiunile lor autentice sacrificii pentru cauza islamului sau simple acte teroriste? La prima întrebare trebuie răspuns că autorii acestor acte sinucigaşe, cărora le cad victimă în primul rând oameni nevinovaţi, între care ar putea fi şi musulmani, nu sunt oameni obişnuiţi, de pe stradă. Statisticile arată că ei sunt tineri cu studii superioare sau urmând studii superioare, deci oameni supuşi şi câştigaţi unei puternice propagande a elitei, care susţine că nobila cauză a eliberării de sub dominaţia Israelului justifică întrebuinţarea oricăror mijloace. Or, doctrina Scopul scuză mijloacele nu e nouă. Adevăratul islam nu aprobă o asemenea doctrină, asemenea mijloace violente. În spatele acestei acţiuni se ascund, în fapt, interesele anumitor grupuri şi persoane (în primul rând din organizaţia Hamas, dar şi din OEP). Avem deci de-a face cu acte teroriste, care nu trebuie asociate islamului autentic.

Aşadar, revenind la întrebarea dvs. iniţială, trebuie să conchidem că ceea ce ne desparte pe noi, creştinii, de lumea musulmană nu o constituie credinţa în sine, cu ritualul său specific, ci interesele pragmatice ale elitelor (cercurilor conducătoare) dintr-o parte sau alta, în ciuda folosirii unui limbaj sentimental înşelător.

Foarte mulţi musulmani afirmă că religia lor este cea mai tolerantă şi că, prin însăşi cartea fundamentală a islamului Coranul ei chiar acceptă celelalte două popoare, pe evrei şi creştini. În aceste condiţii cum se face că tocmai musulmanii au devenit o ameninţare pentru întreaga lume? 

În lumina celor spuse mai înainte, nu se poate afirma că musulmanii constituie o ameninţare pentru întreaga lume. Nu se poate vorbi la modul general, nediferenţiat, de musulmani oameni paşnici (în copleşitoarea lor majoritate) sau terorişti după cum nu se poate supune islamul restului lumii (lume, care e ea însăşi foarte diferenţiată ca avere şi poziţie socială).

Care ar fi aşadar deosebirea dintre un credincios musulman şi un extremist fundamentalist islamic? 

Deosebirea aţi menţionat-o chiar dvs. Un fundamentalist este un extremist, cu tot ceea ce înseamnă aceasta: fanatism, intoleranţă, respingerea dialogului. Foarte grav este faptul că acum aceşti extremişti au la dispoziţie imense resurse financiare şi mijloace de distrugere în masă (arme biologice, chimice, nucleare).

În multe dintre ţările lumii actuale religia islamică a fost ridicată la nivel de politică de stat. Cum poate fi explicată această compatibilitate între politică şi principiile islamului?
Din punct de vedere formal nu este aici nici o incompatibilitate. La începuturile sale, Comunitatea islamică (umma) era una şi aceeaşi cu statul (Lawlat). După moartea Profetului Muhammad (632), urmaşii săi (califii) au continuat să fie atât lideri spirituali, cât şi conducători de stat (temporali). Legea canonică (sharia), având ca principal suport Coranul, a continuat să reglementeze toate aspectele vieţii sociale. Începând însă din secolul al X-lea, s-au format treptat mai multe califate, iar alături de califul-şef spiritual a apărut şi sultanul-conducător temporal (sultanatul selgiuchid, sultanatul mameluc). Această dualitate a puterii a fost lichidată de către otomani după 1517, când sultanul otoman a devenit şi lider spiritual (calif), deşi nu a ţinut să-şi atribuie acest titlu, devalorizat între timp. Specific Imperiului Otoman a fost însă şi ponderea destul de însemnată deţinută de Kanun (lex principis, legea sultanală, laică) alături şi uneori chiar în opoziţie cu cea canonică (sharia, în turcă: şeriat). Aşadar, statele musulmane au rămas totdeauna state teocratice, dar prezenţa Kanun-ului la otomani, încă din perioada medievală, precum şi eforturile de occidentalizare întreprinse după 1718, au pregătit terenul marilor reforme atatürkiste de după 1923. Rezultatul? Turcia a devenit primul stat islamic în care religia a fost despărţită de stat, adoptând modelul occidental.

Proclamarea republicilor islamice (Iran, Libia etc.) înseamnă întoarcerea la islamul originar, în care statul şi religia sunt nedespărţite, iar legea atotstăpânitoare este sharia. Nu e o incompatibilitate cu Timpul: au trecut circa 1400 de ani de la apariţia Coranului (ca principală componenţă a shariei), or, între timp, realităţile şi oamenii s-au schimbat, atât în lume, cât şi în ţările respective, prevederi legale de acum 1400 de ani nu mai pot fi aplicate astăzi ca atunci.

Din acest punct de vedere, dacă e să comparăm  în mod obiectiv şi detaşat islamul şi creştinismul, trebuie să constatăm un anume imobilism al celui dintâi în comparaţie cu dinamismul celui de-al doilea. De altfel, în mod formal, Muhammad a condamnat inovaţiile (bidat), considerate ca eretice. De aceea, până târziu în secolul al XIX-lea (epoca marilor reforme Tanzimat), sultanii otomani au evitat cu grijă termenul de nou în legătură cu instituţiile şi principiile nou introduse. Pe de altă parte, este adevărat (au recunoscut-o Voltaire sau Mircea Eliade) că islamul, fiind o religie mai recentă, este şi mai democratic, şi mai simplu: bogaţii sunt obligaţi să dea o parte din avere pentru săraci (obligaţia zekăt) şi să elibereze un număr de robi, nu există biserică şi nici sacerdoţiu, fiecare musulman este propriul său preot, trecerea la islam este foarte simplă (e suficientă pronunţarea mărturiei de credinţă shahada), procedurile judiciare sunt foarte rapide etc.). În fine, islamul nu a cunoscut practica vânzării de indulgenţe pentru răscumpărarea păcatelor, după cum n-a cunoscut instituţii de genul Inchiziţiei.

Astăzi mai mult ca oricând relaţia dintre islam şi Occident constituie obiectul unor vaste dispute. Pe de o parte islamul a fost asociat cu terorismul, cu intoleranţa, încălcarea îndeosebi a drepturilor femeilor şi a libertăţilor civile, pe de altă parte ? numeroşi musulmani au tendinţa să considere Occidentul prin prisma trecutului lui colonial. Dvs. ca cercetător cu viză de reşedinţă în România şi în Turcia cum vedeţi această controversă?


Într-adevăr, după 11 septembrie asistăm, în special în Vest, la o explozie de dezbateri pe tema Islam?Occident. Am asistat şi eu la unele din ele şi trebuie să spun că intenţia organizatorilor a fost aceea de a ne cunoaşte şi deci înţelege mai bine unul pe celălalt. În fapt, nu e o confruntare de civilizaţii, ci un dialog între ele. Noi, românii, care de la Cantemir încoace au dovedit lumii că avem vocaţia acestui dialog, nu putem decât să îmbrăţişăm şi să susţinem ideea acestei dezbateri-dialog. Sunt convins că, drept rezultat, raportul islam-Occident se va dovedi o falsă controversă. Cu condiţia ca asemenea discuţii generoase (fără exclamaţii şi fără etichetări), să nu fie influenţate, din umbră, de interese politico-financiare.

Oricum, cazul Turciei musulmane, care a adoptat modelul occidental, stă mărturie netăgăduită faptului că islamul şi Occidentul pot convieţui foarte bine în aceeaşi societate.

Federico Mayor, fost director general UNESCO spunea: pentru a învăţa toleranţa trebuie să cunoşti bine rădăcinile intoleranţei. După 11 septembrie, se pare, interesul pentru lumea islamică a crescut în Occident. Dle profesor, din câte ştiu v-aţi întors recent de la Veneţia unde aţi ţinut un curs despre islam. Ne puteţi spune cum aţi reuşit să fiţi interpret între cele două civilizaţii? 

Da, am ţinut la Universitatea din Veneţia un curs de limbă şi istorie otomană, care va continua în anii următori şi care se va extinde şi la Universităţile din Roma şi Napoli. Am constatat, într-adevăr, o creştere fără precedent a interesului pentru lumea islamică. Atât la Universitate, cât şi în conferinţele publice de la Roma şi Veneţia, mi s-au cerut detalii despre islamul otoman. Trebuie să spun că datele furnizate de mine despre toleranţa otomană au şocat pe cei neavizaţi. Pentru comparaţie, am arătat că la 1761 un general creştin a distrus cu tunul cca 150 de mănăstiri creştine (e vorba de isprava generalului Adolf Buccow, exprimând interesele catolicismului habsburgic împotriva românilor ortodocşi din Transilvania), în timp ce otomanii musulmani n-au procedat nicicând astfel nici la nordul, nici la sudul Dunării faţă de creştini. Cât priveşte atitudinea faţă de evrei, în vreme ce Spania catolică i-a expulzat la 1492 sau i-a convertit cu forţa, statul otoman i-a primit fără probleme şi le-a asigurat condiţii de viaţă autonomă, pe care ei au ştiut să le fructifice în prosperitate.

Poţi fi un bun interpret al celor două civilizaţii dacă le cunoaşteţi foarte bune din interiorul lor şi dacă le judeci sine ira et studio.

Este ştiut faptul că Occidentul are o putere de atracţie foarte puternică. Cât de valabil e acest lucru printre acei musulmani de la Universitatea din Istanbul unde lucraţi de mai mulţi ani?

Într-adevăr, Occidentul exercită o mare atracţie asupra tineretului universitar din Turcia. Dar acest lucru nu e o noutate. Această atracţie a început, cum spuneam, încă de la 1718, dar în special din anii 20-30 ai secolului al XIX-lea, când sultanul reformator Mahmud al II-lea a înfiinţat un Birou de Traduceri (Tercüme Odasî), în locul dragomanatului, cu tineri specializaţi în cunoaşterea limbilor occidentale, şi o Academie militară, ai cărei absolvenţi au fost trimişi, cu sutele, în Occident. La 1868, Abdiilâziz I (care în anul precedent întreprinsese un voiaj în Occident) a fondat faimosul liceu Galatasaray, cu cursurile în limba franceză şi cu elevi recrutaţi indiferent de naţionalitate şi religie.

Este important de precizat că armata, care a fost odinioară instituţia de bază a Imperiului Otoman, a devenit în Turcia republicană, fondată de marele om de stat Mustafa Kemal Atatürk, garantul laicismului, lucru prevăzut în chip explicit în Constituţie. Or, cadrele superioare ale acestei armate s-au format în Occident sau în instituţii militare de tip occidental din Turcia.

Bunăoară, acum câţiva ani, când Partidul islamist Refah (al Prosperităţii), a câştigat alegerile şi ameninţa cu introducerea şeriatului şi transhumarea Turciei într-o republică islamică de tipul Iranului, armata a intervenit, provocând căderea acestui guvern. În adevăr, am putut observa în acei ani o creştere rapidă a influenţei islamului în universităţi şi licee, tot mai multe tinere studente sau eleve schimbându-şi vestimentaţia modernă cu cea tradiţional musulmană, în timp ce panourile, presa, radioul, televiziunea au fost invadate (s-a spus: cu ajutorul petro-dolarilor) de o foarte activă propagandă islamistă.

Între timp, ca urmare a intervenţiei armatei, lucrurile au revenit la normal. Adaug că o nouă atracţie a modelului occidental o constituie recent înfiinţatele universităţi particulare în engleză (Biekent, Koč, Sabanci etc.) sau franceză (Galatasaray). Sunt universităţi fondate de cei mai bogaţi oameni de afaceri turci, care au ţinut ca universitatea lor să fie un colţ de Americă, o părticică din Franţa, cu cadre didactice aduse din Occident şi cu acelaşi curriculum. Pe de altă parte, numeroase burse universitare sau post-universitare (pentru masterat sau doctorat) sunt oferite, pe diverse canale, tinerilor turci, pentru marile universităţi din Occident.

N-aş putea spune că se observă o diminuare a puterii de atracţie a Occidentului în urma atacurilor de la 11 septembrie.

Există opinii intens vehiculate în ultimul timp că în cel mult 30 de ani va fi creat un stat islamic mondial. Care este opinia dvs. dle profesor Mihai Maxim? 

Nu cred într-un asemenea scenariu. Pe de o parte, pentru că lumea islamică se poate deschide tot mai mult valorilor occidentale, după modelul Turciei şi Egiptului (ţări cu mare greutate în Organizaţia Conferinţei Islamice); pe de altă parte, pentru că Occidentul are inepuizabile resurse de regenerare, care-i vor mări puterea de atracţie. În fine, Internetul, globalizarea va face ca cele două civilizaţii să se cunoască mai bine, deci să se înţeleagă mai bine.

Vă mulţumesc.

Interviu de
Eugenia Guzun
Sursa: Revista "Sud-Est"