Islamul - religia Jihadului (II)

Sursa: Ziarul de Mureş

"Atâta timp cât islamul va rămâne islam (ceea ce se va întâmpla) şi Occidentul va rămâne Occident (ceea ce este mult mai puţin sigur), acest conflict fundamental între două mari civilizaţii şi moduri de viaţă va continua să definească relaţiile lor în viitor. Şi asta, pentru că islamicii sunt convinşi de superioritatea culturii lor şi obsedaţi de inferioritatea puterii lor". (Samuel P. Huntington - "Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, 1996")

Pentru a înţelege mai bine predispoziţia spre violenţă a islamului, criteriul cel mai pertinent este înţelegerea modului în care această religie se raportează la spaţiul mundan, la instituţiile sociale şi politice existente într-un context istoric dat. Astfel, putem observa că, dacă în creştinism distincţia dintre cele două "împărăţii", cerească şi lumească, a fost făcută de la început - Iisus vesteşte că Împărăţia Sa nu este din lumea aceasta, că trebuie dat lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi Cezarului ce este al Cezarului -, situaţia este foarte diferită în cazul islamului. Acesta nu recunoaşte separaţia dintre religie şi stat, pe considerentul că Allah a trimis religia omului pentru a o aplica în toate domeniile vieţii. Ca atare, în islam este imposibil să distingi sacrul de laic, legea omenească neavând nici o valabilitate în faţa celei revelate de Dumnezeu profetului Mahomed. Legea islamică (Sharia), compusă din Coran, Sunna - tradiţia profetică, extrasă din analiza textelor Hadith, care conţin relatări ale cuvântărilor lui Mahomed, şi fïqh - dreptul musulman, acoperă toate aspectele vieţii, de la guvernare şi relaţii externe până la viaţa de zi cu zi.

Originea jihadului
Implicaţiile acestui fapt sunt covârşitoare, în condiţiile în care proiectul islamismului este unul global. Încă de la origini, doctrina islamică a preconizat existenţa unui singur stat islamic, care guvernează peste toată "umma" (comunitatea musulmană). Acest principiu introdus de Mahomed în contextul triburilor politeiste arabe a fost înscris în Constituţia de la Medina din 627, în care se specifica faptul că toţi credincioşii sunt egali în faţa lui Allah, depăşindu-se astfel ierarhiile tribale sau de clan. Membrii ummei erau obligaţi să ramână solidari atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război, iar datoria comunităţii era să extindă teritoriul statului. Scopul final urmărit este acela de a extinde suprafaţa califatului pentru a aduce întregul pământ sub guvernarea islamului şi pentru a-i înlătura pe necredincioşi.
Ca atare, de la început, islamul a fost ataşat ideii de Jihad, de luptă sfântă. Teologia islamică a împărţit lumea în două zone: Dar al-islam (Casa islamului) şi Dar al-Harb (Casa Războiului) - populată de necredincioşi. Musulmanii au primit de la Mahomed misiunea de a cuceri această din urmă regiune, "infidelii" urmând să fie ucişi, dacă nu se supun de bunăvoie (Hadith 4:196 "Am dat ordin ca lupta să continue până ce oamenii vor spune: nimeni nu are dreptul să fie adorat, decât Allah").

Sabia profetului
Primul care a impus cu tăişul sabiei noua religie a fost însuşi Mahomed, care în ultimii săi zece ani de viaţă şi-a dedicat întreaga energie războiului, până când a supus Mecca şi comunităţile creştine şi iudaice care se aflau în Arabia Saudită. Exemplul profetului a fost copiat de urmaşii săi, care au cucerit o mare parte a lumii romane în timpul primului secol al expansiunii musulmane (632 - 732), prin uciderea a nenumăraţi oameni nevinovaţi şi prin forţarea supravieţuitorilor să adopte credinţa islamică. Ulterior, califatele şi imperiile musulmane care au folosit violenţa şi războiul pentru înaintarea cauzei lui Allah şi-au legitimat acţiunile afirmând că urmează exemplul şi învăţăturile profetului lor, Mahomed. Oponenţii islamului au sancţionat prompt această justificare, catalogând religia islamică agresivă şi belicoasă, însă apologeţii religiei musulmane au respins astfel de caracterizări. Unii învăţaţi au insistat chiar pe aspectul tolerant şi pacifist al islamului, în timp ce alţii au considerat inutilă încercarea de a defini învăţăturile Coranului şi ale lui Mohamed cu privire la folosirea războiului, pe motiv că scriptura musulmanilor este o carte vastă, plină de poezie şi contradicţii, în care se pot găsi "condamnări ale războiului şi incitări la luptă, minunate expresii de toleranţă şi imagini aspre împotriva necredincioşilor."

Versetele sabiei
O analiză atentă a textelor Coranului arată că un astfel de punct de vedere nu stă în picioare. Aparentele contradicţii din cartea sfântă a musulmanilor sunt rezolvate prin recunoaşterea învăţăturilor progresive ale lui Mohamed, care trec de la pace la război în timpul vieţii şi experienţei sale. Astfel, la începutul misiunii, Mohamed le-a cerut adepţilor săi să întâmpine opoziţia cu răbdare şi persuasiune, în aşa-numitele "versete ale iertării şi îndurării" ("Invită-i pe toţi pe calea Domnului cu înţelepciune şi prin îndemnare minunată; ceartă-te cu ei în modul cel mai bun şi mai frumos; pentru că Domnul ştie cel mai bine cine s-a abătut de la căile Lui şi cine va primi călăuzire (16: 126 )", "Niciodată binele şi răul nu vor fi deopotrivă. Îndepărtaţi răul cu ce este bine ( 41; 34 )."
Situaţia s-a schimbat după ce Mahomed şi-a consolidat puterea, dovadă fiind atitudinea sa faţă de evrei şi creştini. Sperând că vor accepta fără mari împotriviri noua revelaţie, Mahomed a vorbit la început admirativ despre "oamenii Cărţii", dar când evreii şi creştinii l-au respins, profetul şi-a schimbat radical poziţia. În Sura 5:51, el le-a poruncit musulmanilor să nu se împrietenească cu evreii şi creştinii, iar în Sura 9:29 le-a ordonat să ia armele în mâini: "Luptaţi cu aceia care nu cred în Dumnezeu şi nici în ziua de apoi şi nu consideră oprit, ceea ce a oprit Dumnezeu şi trimisul Său, nici nu recunosc religia adevărată, (chiar dacă ei sunt) oameni ai Cărţii, până când nu vor plăti jizya (tributul) şi se vor supune de bună voie şi vor fi supuşi. Iudeii îl numesc pe Uzair ( Ezra ) fiu al lui Dumnezeu, iar creştinii îl numesc pe Mesia fiu al Lui Dumnezeu… Blestemul Lui să cadă asupra lor". Chemarea la luptă a fost extinsă apoi împotriva tuturor necredincioşilor, în celebrele "versete ale sabiei", dintre care enumerăm câteva exemple: "Războiul vă este orânduit şi vouă nu vă place. Dar poate că urâţi tocmai ceva bun pentru voi şi iubiţi ceva ce este rău pentru voi. Dar Dumnezeu ştie şi nu voi." ( 2:212, 213 ); "Dar, când lunile sfinte au trecut, atunci luptaţi şi omorâţi păgânii oriunde-i veţi întâlni, apucaţi-i, împresuraţi-i şi pândiţi-i în toate modurile; dacă se pocăiesc, se vor ruga în mod regulat şi vor face acte de milostenie regulate, atunci deschideţi drumul pentru ei; căci Dumnezeu este iertător şi milostiv" ( 9:5 ); "O singură încercare (de luptă) pentru cauza lui Allah, dimineaţa sau seara, este mai bună decât lumea şi tot ce este în ea" ( 4:50 ); "paradisul se află sub umbrele săbiilor" ( 4:73 ). Ordinele sunt clare. Musulmanii au de luptat cu ceilalţi oameni până cand aceştia vor deveni musulmani. Cei care vor să-şi salveze vieţile nu au altă cale decât aceea de a renunţa la religia lor şi de a adopta religia islamului.

Jihad progresiv
Acceptarea în mod gradat de către Mahomed a jihadului militar ca pe o strategie esenţială de promovare a expansiunii islamice a devenit cunoscută sub numele "legea abrogării ", care este acceptată de învăţaţii musulmani. În acord cu această doctrină, versetele de mai târziu, cele ale "sabiei", depăşesc vechile "versete ale iertării".
În cartea sa "Jihad: Originea războiului sfânt in islam," cercătătorul Reuven Firestone scrie: "Erudiţii musulmani au venit cu concluzia că versetele privitoare la război au fost revelate în relaţie directă cu nevoile istorice ale lui Mahomed în timpul misiunii sale profetice. La începutul carierei sale în Mecca, când era slab şi avea doar câţiva adepţi, revelaţia divină a încurajat evitarea unui conflict fizic. După intense persecuţii care au determinat pe Mohamed şi pe urmaşii săi să emigreze la Medina, ei au fost lăsaţi să se angajeze într-un război de apărare. Cum comunitatea musulmană a crescut în putere, mai târziu revelaţiile au lărgit condiţiile în care se putea porni un război, până când s-a considerat că războiul împotriva ne-musulmanilor poate fi pornit în orice timp, fără vreun pretext şi în orice loc".
Aşadar războiul nu a fost pentru multă vreme unul de apărare, ci a devenit un Jihad agresiv împotriva tuturor "infidelilor". Aceasta este învăţătura finală a Coranului care a rămas în vigoare până astăzi şi a inspirat recentele acte de terorism care au lovit lumea oocidentală. (va urma)

Integrismul sau fundamentalismul islamic
Unul din cei mai competenţi islamologi francezi, Anne-Marie Delcambre, subliniază în cartea sa, "islamul interdicţiilor", că "există o ipocrizie din partea musulmanilor şi ne-musulmanilor, un fel de «religious correctness» pe şablonul lui «political correctness», care face să nu spunem adevarul despre textele sacre.
Singurii musulmani adevăraţi sunt integriştii, întrucât sunt singurii care urmează textele cu rigoare. Nu islamiştii sunt vinovaţii, ci textul care îi inspiră. islamul pune probleme pentru că este în imposibilitate absolută de a scăpa de consecinţe textelor sale originare.
Nu ne putem preface veşnic că în Coran există numai versete referitoare la pace şi toleranţă şi să ignorăm cele în care Mahomed cheamă la răzbunare, la vărsare de sânge.
Cu riscul de a şoca, trebuie să avem curajul să spunem că integrismul (fundamentalismul) nu este maladia islamului, ci urmarea în integralitate a dogmelor religioase. El se găseşte în lectura literală, globală şi totală a textelor sale fondatoare. Chiar dacă am ajunge să stopăm integrismul militant, sa evităm atentatele, să-i punem sub zăvor pe fundamentaliştii islamici, va rămâne totdeauna şi peste tot acest integrism difuz în societatea musulmană care nu este de fapt decât dorinţa de aplicare totală a literei Coranului şi Sunna."

Apologia jihadului este făţişă într-un Hadith, unde Mahomed este citat cu următoarele cuvinte: "Sabia este cheia paradisului şi a războiului. O picătură de sânge pentru cauza lui Allah - o noapte petrecută sub arme - este mai folositoare decât două luni de post şi rugăciune. Oricine cade în bătălie, păcatele lui vor fi iertate, iar în ziua judecăţii, membrele lui vor fi aduse pe aripile îngerilor şi heruvimilor".
În Coran, recompensa pentru cei care mor în Jihad este chiar paradisul, după cum asigură Sura 4:74. Sacrificiul propriei vieţi pentru Allah este considerat lucrul cel mai de preţ pentru un musulman:" Şi dacă eşti ucis sau mori în Calea lui Allah, iertarea şi milostivirea din partea lui Allah sunt mai de preţ decât tot ceea ce alţii ar putea aduna din bogăţiile lumii" (Sura 3:157).
În ce priveşte folosirea terorismului, poruncile lui Mahomed nu lasă loc nici unei ambiguităţi: "Împrăştie teroarea în inimile inamicilor lui Allah şi a duşmanilor voştri" (Sura 8:60). Credincioşii musulmani sunt asiguraţi că însuşi Dumnezeu va sări în ajutorul lor, după cum spune Sura 8:12, 17:" Voi inculca teroarea în inimile necredincioşilor. Loveşte-i peste gât şi zdrobeşte-le vârfurile degetelor. Nu tu eşti cel care-i nimiceşti, ci Allah (Sura 8:12, 17).

Ioan BUTIURCĂ