Islamul - religia Jihadului (IV)

Sursa: Ziarul de Mureş

"Atâta timp cît islamul va rămâne islam (ceea ce se va întâmpla) şi Occidentul va rămâne Occident (ceea ce este mult mai puţin sigur), acest conflict fundamental între două mari civilizaţii şi moduri de viaţă va continua să definească relaţiile lor în viitor. Şi asta, pentru că islamicii sunt convinşi de superioritatea culturii lor şi obsedaţi de inferioritatea puterii lor".
(Samuel P. Huntington - "Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale,1996")

Pe măsură ce se înmulţesc semnalele care prevestesc iminenta coliziune dintre Occident şi islam, există destule voci, atât din tabără vestică, cât şi din cea musulmană, care susţin că o coabitare între cele două lumi este posibilă. Lideri politici şi religioşi continuă să repete că violenţele perpetuate în numele islamului sunt opera unor radicali izolaţi, nereprezentativi pentru religia lor, şi că marea majoritate a musulmanilor din Occident respectă legile societăţii în care trăiesc."
Promotorii acestui curent de opinie susţin că "islamul radical este problema, islamul moderat este soluţia". Astfel, teoreticieni ca Daniel Pipes sunt de părere că islamul radical, la ora actuală forţa politica dominantă în lumea musulmană, este sprijinit de numai 10-15 la sută din populaţia musulmană din întreaga lume, în timp ce moderaţii reprezintă imensa majoritate, chiar dacă tăcută, a celor 1,2 miliarde de adepţi ai islamului. Pipes este convins că islamul moderat, tradiţional, este pe deplin capabil să trăiască în pace cu restul lumii şi că vocea moderaţilor va putea fi auzită în clipa în care jihadul promovat de radicali va fi înfrânt de o forţă militară superioară, cum este cea a Statelor Unite.
Moderaţi neputincioşi
Contestatarii acestui punct de vedere sunt însă de părere că o astfel de viziune suferă de un viciu grav de logică. Ei spun că impotenţa islamului moderat este dovedită chiar de faptul că, pentru a se putea exprima, este nevoie ca islamul militant să fie distrus de o forţă din afara lumii musulmane. Cu alte cuvinte, prin sine însăşi, vocea moderaţilor este prea plăpândă pentru a se putea face ascultată. Cea mai bună dovadă în acest sens este faptul că în locuri precum teritoriile palestiniene sau Irak, unde s-au creat condiţii pentru desfăşurarea de alegeri libere, electoratul i-a adus imediat la putere pe islamiştii radicali (Hamas sau şiiţii religioşi), care doresc să impună Sharia, legea islamică, în versiunea cea mai radicală - una dintre dorinţele declarate ale reţelei teroriste al-Qaeda.
Pe de altă parte, chiar şi în majoritatea ţărilor din Orientul Mijlociu şi din nordul Africii care nu aplică o formă extremă a Shariei, s-a instaurat un fel de echilibru al terorii între stat şi religie, dominată în mare măsură de o lectură politică radicală a islamului. Totul se întâmplă ca şi cum statul, mai mult sau mai puţin absolutist, ar fi încheiat cu integriştii un acord tacit: pacea civilă (relativă) şi perpetuarea puterii, în schimbul unui drept de intervenţie în ceea ce ţine de disciplina morală a maselor şi a liberei exprimări a unui refuz plin de ură la adresa duşmanilor dinăuntru (liberali, homosexuali, creştini) şi din afară (evrei, americani, occidentali).
Chestionarul adevărului
Confruntaţi cu evidenta ascensiune a integrismului islamic atât în Machrek - (partea de răsărit a lumii musulmane) şi Maghreb (regiunea islamului apusean/nord-african), cât şi în Occident, unde trăiesc aproximativ 25 de milioane de musulmani, criticii tezei islamului moderat au ajuns la concluzia că, în realitate, nu există o astfel de versiune a islamului. Pentru a-şi argumenta poziţia, ei au luat în discuţie tocmai chestionarul întocmit de Daniel Pipes pentru a stabili dacă un musulman este moderat sau nu:
1. Ar trebui ca non-musulmanii să se bucure de drepturi civile egale cu cele ale musulmanilor?
2. Pot musulmanii să se convertească la alte religii?
3. În cazul în care trăiţi într-o ţară non-musulmană, acceptaţi legile ei şi sunteţi de acord, fără rezerve, să fiţi loiali conducerii acelui stat?
4. Când obiceiurile islamice intră în conflict cu legile seculare, acestea din urmă ar trebui să prevaleze?
Paradoxul chestionarului constă în faptul că, identificând drept radicali pe toţi cei care ar răspunde "NU" la majoritatea întrebărilor şi drept moderaţi pe cei care ar răspunde "DA", această din urmă categorie ar ieşi de sub incidenţa criteriilor care definesc un musulman.
Motivele sunt evidente. Astfel, atâta timp cât musulmanii urmează legile Coranului, ei nu pot accepta legitimitatea convertirii la o altă credinţă, gest interzis de profetul Mahomed sub pedeapsa cu moartea.
De asemenea, islamul nu garantează drepturi egale ne-musulmanilor, aceştia fiind socotiţi un fel de cetăţeni de clasa a doua, toleraţi doar cu condiţia să nu înveţe religia lor pe alţii, să plătească jumătate din veniturile lor ca bir şi să nu aspire niciodată să aibă un post administrativ, să se căsătorească cu o musulmancă sau să conducă o naţiune islamică. În plus, musulmanii nu pot accepta sub nici un motiv ca fiind permanente legile unui guvern non-musulman, de vreme ce Mahomed le-a ordonat să poarte lupta sfântă până ce întreaga lume va fi subjugată de islam.
Prin urmare, definiţia dată de Pipes islamului moderat reprezintă o contradicţie în termeni, care goleşte de substanţă tipologia musulmanului real. În consecinţă, adversarii tezei lui Pipes susţin că islamul poate fi moderat doar atunci când nu are putere şi că, de îndată ce musulmanii dobândesc un ascendent asupra non-musulmanilor sau simt că sunt pe cale să-l obţină, aspectul de jihad al islamului este declanşat inevitabil.
În opinia unor specialişti ca Robert Spencer, Lawrence Auster sau Ibn Warrak, orice acreditare a opiniei că ar exista islam moderat, echivalează, pe termen lung, cu o mână de ajutor întinsă musulmanilor pentru ca aceştia să câştige puterea, moderaţia urmând să se schimbe, mai devreme sau mai târziu, în militantism. Concluzia lor este că singura atitudine rezonabilă a Occidentului constă în refuzul categoric şi sistematic al tuturor pretenţiilor islamiste.
Dialogul surzilor
Dificultatea unei înţelegeri între lumea occidentală şi cea musulmană a fost recunoscută de unul din cei mai reputaţi profesori de civilizaţie islamică din lume, sirianul Bassam Tibi, renumit pentru analizele sale imparţiale ale islamului.
Potrivit lui Tibi, dialogul dintre Vest şi Orient nu poate fi decât unul al surzilor, deoarece înţelesul unor noţiuni esenţiale ca pace, toleranţă, minciună diferă aproape antagonic când e vorba de Occident şi lumea musulmană; astfel, noţiunea de pace înseamnă, conform viziunii tradiţionale din islam a celor două sfere opuse, doar extinderea a ceea ce se numeşte "Casa păcii" ("Dar el-islam", lumea musulmană) la scara întregii planete, a întregii omeniri, prin dispariţia "Casei războiului" ("Dar el-harb" - lumea necredinioşilor). Tibi subliniază că această viziune musulmană este una dintre cele mai statornice constante ale gândirii islamice despre lume. Reputatul analist sirian nu se sfieşte să afirme că interlocutorii musulmani sunt cu două feţe, iar idealiştii Occidentului suferă de o orbire provocată de naivitatea lor cronică. Un alt exemplu de dialog al surzilor în jurul unor concepte cu sensuri diferite între interlocutori este şi cel axat pe tema toleranţei.
Astfel, în terminologia islamică toleranţa implică acceptarea non-musulmanilor într-o societate majoritar islamică ca cetăţeni de clasa a doua (dhimi). În privinţa toleranţei religioase, ignoranţa crasă tipic occidentală a fost exemplificată de reacţia perplexă a episcopului catolic de Hildesheim, când, după ce i se oferise de către un imam german un volum din Coran, la întoarcerea gestului (oferirea de către el a unui exemplar de Biblie), imamul s-a arătat îngrozit şi a refuzat chiar atingerea cărţii sfinte a creştinătăţii. Conform profesorului Bassam Tibi, imamul a acţionat conform credinţei sale; pentru un imam, a oferi un Coran înseamnă a face "dawa", adică o chemare la islam, şi nu vreun gest de curtoazie sau ecumenism ieftin. Acest gest este doar urmarea chemării coranice "Şi spune-le celor neiniţiati: Vă supuneţi?" (Coran, sura 3:20).
După Tibi, toate aceste aspecte trebuie luate în calcul atunci când se angajează un dialog cu un învăţat musulman, cu atât mai mult cu cât Coranul permite musulmanilor să mintă. Este vorba de principiul protejării (principiul al-Tekiia), care le dă dreptul musulmanilor să mintă în voie ori de câte ori aceştia cred sincer că le este util pentru creşterea influenţei islamului sau pentru propăşirea sau protejarea propriei lor persoane. Acest principiu îşi are sursa în versetul coranic 3:27: "Să nu permiţi credincioşilor să se împrietenească cu necredincioşii. Oricine face asta, nu mai are nici o legătură cu Allah, doar dacă acesta nu o face pentru protejarea lui împotriva lor."
Potrivit lui Tibi, această poziţie face extrem de dificilă şi nesigură orice negociere cu un om de stat islamic. El consideră că dialogul dintre creştini şi musulmani este îngreuiat şi de atitudinea primilor, "care-l poartă cu şira spinării încovoiată, cu autocenzură şi tabuuri.
Musulmanii nu au respect pentru oamenii care nu au nici un fel de "asabyya". Această noţiune vine de la filozoful islamic Ibn Khaldun şi înseamnă "conştiinţă a civilizaţiei". Dacă creştinii ar oferi musulmanilor biserici care stau goale pentru a le transforma în moschei, aceasta ar fi considerată nu toleranţă, ci slăbiciune. În dialogul cu islamul, creştinii sunt dinainte învinşi şi slabi în demnitate."
Concluzia specialistului sirian este că oricâte apeluri la reconciliere ar face Occidentul, acestea ar fi sortite eşecului, deoarece ar fi interpretate de fundamentalişti ca nişte acte de laşitate: "Musulmanii se simt superiori creştinilor, deoarece pentru ei numai islamul este încheierea, "sigiliul" tuturor revelaţiilor; de aici rezultă superioritatea lor, chiar dacă îi consideră credincioşi şi pe creştini şi pe evrei. Altfel se comportă islamiştii faţă de creştini. Aceştia sunt pentru ei necredincioşi, ceea ce le permite să-i omoare."

Papa Benedict al XVI-lea
Este adevărat că lumea musulmană nu greşeşte în totalitate când reproşează tradiţiei occidentale a creştinismului decadenţa morală şi manipularea vieţii umane.
Absenţa oricărei menţiuni a credinţei religioase în Constituţia europeană întăreşte percepţia islamului că Europa este o societate decadentă. Ceea ce ofensează islamul este lipsa referinţei la Dumnezeu, aroganţa raţiunii, care provoacă fundamentalismul.

Patrick Sookhdeo - fost musulman
Problema islamului este mai mare decât îşi dau seama majoritatea vesticilor. Una din forţele Occidentului este dezvoltarea societăţilor liberale bazate pe pluralism. Dificultatea islamului clasic este că, în ultimă instanţă, nu acceptă pluralismul în această formă. Cred că Occidentul a făcut o greşeală strategică căutând să diferenţieze al-Qaeda şi pe Osama ben Laden de restul islamului, motivând că aceştia sunt extremişti şi, prin urmare, nu pot fi musulmani autentici. O astfel de opinie este foarte discutabilă. Ben Laden şi oamenii săi vin dintr-o tradiţie islamică în care jihadul este un principiu de bază în lupta împotriva necredincioşilor. Realitatea este că ei se bucură de un sprijin uriaş în rândul musulmanilor din întreaga lume, dintre care mulţi îl privesc ca pe un erou. În relaţia cu islamul trebuie să spui adevărul până la capăt.

Cardinalul George Pell
Egoismul şi răsfăţul de sine pe care societatea de consum le încurajează provoacă un vid spiritual care ar putea fi umplut de islam - din motive bune şi mai puţin bune. Pentru cei care sunt nemulţumiţi în mod radical şi înclinaţi spre violenţă, celulele teroriste ale islamului se pot dovedi atractive. Sperăm că va fi vorba de un procent mic de oameni. Dar puterea şi simţul ţelului, comunităţii, coeziunii, faptul că este vorba de o religie foarte puternică, ar putea constitui o atracţie pentru mulţi oameni din Occident care sunt în căutarea unui obiectiv, a unui sens al direcţiei, a unui liant care să ţină închegată o comunitate, ceva care să inspire o stare de auto-disciplină.
Ibn Warraq - "Părăsind islamul"
Coranul nu conţine nici o singură învăţătură omenească care să nu fi existat înainte de islam. Omenirea nu ar pierde nici un percept moral dacă mâine islamul ar înceta să mai existe. După ce am studiat Coranul, hadith, biografia Profetului şi istoria islamului ani de zile, am raportat trecutul la prezent. Oamenii au încercat să reformeze islamul; nu a funcţionat niciodată. Mereu şi mereu, islamul a căzut în mâinile unor lideri ucigaşi, în timp ce restul lumii musulmane nu a avut de spus decât atât: "Acesta nu este islamul adevărat.

Lawrence Auster
islamul moderat nu există. Trebuie să fie creat. Mai mult, el poate fi creat doar prin renunţarea la ceea ce islamul a fost întotdeauna. Dar, în aceste condiţii, ceea ce ar rezulta ar fi tot islam? În pasajul culminant al magistralei sale biografii din 1878, "Viaţa lui Mahomed", William Muir, după ce semnalează lucrurile bune despre mahomedanism, vorbeşte despre "relele radicale care izvorăsc din această credinţă în toate epocile şi în toate ţările, şi vor continua să se reverse atâta timp cât Coranul va fi standardul credinţei." Dar Coranul, bineînţeles, este baza islamului şi cea mai înaltă autoritate a sa, fiind văzut de musulmani drept cuvântul etern, necreat al lui Dumnezeu. Musulmanii nu pot renunţa la Coran şi să rămână musulmani mai mult decât ar putea leii care ar renunţa la colţii, ghearele şi coama lor, să rămână lei.


Ioan BUTIURCĂ